Zamolxe, zânul geto-dac, decodat drept particula lui Dumnezeu în creaţia eminesciană de geniu

prof. Olimpia Cotan - Prună

Mircea Eliade, cunoscător al învăţăturilor vedice, ne arată că mitul cosmogonic e adevăr ce are ca mărturie existenţa lumii. Miturile sunt veridice prin fondul lor ideologic, nu  factic. Pornind de la aceast adevăr Mihai Eminescu a prelucrat mitul prin propriul sistem filozofic aducându-l pe culmile forţei creaţiei poetice. El a selectat momentele cheie ale cosmologiei străvechi geto-dace conştient fiind că scrierile vedice sunt ştiinţă din Săcriile lumii păstrată de arienii ce-au salvat înţelepciunea stăveche a hiperboreenilori multimilenari din Carpaţi.

Eminescu era conștient de geniul său, de STEAUA sa, văzându-se drept un mesager al iniţierilor străvechi geto-dace întrucât /Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,/ Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?/(Întunericul și poetul).

Eterna reîntoarcere porneşte de la ideea că Totul se naşte din Caos şi-n haos se întoarce pe baza legităţilor cosmice numite de ştiinţă CÂMP. Folosind dubla negaţie el devine constructor de lumi, ceruri, universuri cu care identifică Demiurgul ce a pus sămânţa existenţială din lumea cea solară codată în atom: /Când fiece undă se-mbracă c-o rază/, unde unda e energie, iar raza e lumină.

În textele vedice - Imn către zeul necunoscut, Imnul creaţiunii din Rig Veda consemnat de Eminescu în Manuscrisul 2262, Dumnezeu a creat Caosul şi a pus sămânţă  în el din care a răsărit ca germene de aur Zeul creator Agni - unic, androgin, ce a creat principiul masculin din cel feminin - din Caos, unde numai Muma este unicat de necontestat, stăpână absolută. Tatăl eminescian este fiul Caosului.

Special este personajul din poezia Rugăciunea unui dac ce-i Primul şi Singurul după Big-Bang. Fiul Caosului, nu soţul Mumei Caos, în condițiile în care vorbim despre o lume androgină, el este, în fapt, zeul suprem geto-dac, Zamolxe, bosonul Higgs din fizica cuantică, cel ce conferă masă celorlaltor particule elementare:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

O altă trăsătură a caracteristică unicat a zeităţii este şi puterea colosală  prin care:

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire.

El este moartea morţii, adică a Ne-vieţii, dar şi adevărata Înviere a Vieţii, ştiind că Zamolxe e mesager al Caosului, prezent în rugile străbunului ce speră să i se deschidă porţile acestei nebănuite lumi. Atâtea mame au cerut Ursitoarelor pentru fiii lor lucruri neştiute precum tinereţe neîmbătrânită şi viaţă veşnică, ce-n astă lume nu au nici nume. Eminescu, iscoditorul de geniu, în calitatea sa de dac cerşeşte lui Zamolxe, acestui fiu unic al Caosului, încă un adaos din care să nu fie exclus: /Să-ngăduie intrarea-mi în veciNicul repaos!/ (amintind și de Nika, zeitatea feminină străveche).

De ce consideră Mihai Eminescu, în calitatea lui de urmaş geto-dac, că este îndreptăţit să ridice la cer o asemenea rugăciune? Fiindcă numai în înţelepciunea străbună asceţii acestui popor sacru sunt din lumea primordială în care regine sunt Fetele Albe, Undele Universului din a Cerului Săcrii (începuturi), sub multiplele lor apariţii: Ondina, Frumoasa fără corp,  Miradoniz, Fata din grădina de aur etc, iar fiii de împăraţi ori feciorii năzdrăvani au stele grandioase în universul urmaşilor că se iniţiau dirijaţi în ştiinţele străvechi de către magii geto-daci din Hioperboreea, despre care Eminescu spune că e Stelnicul - Marele Plai din  Raiul Daciei Străbune.

În poemul Strigoii Eminescu numeşte codul marelui secret ascetic geto-dac prin comanda magului ce-l însoţeşte pe Arald, regele avarilor, dornic să găsească dincolo de mormânt pe frumoasa-i logodnică dunăreană. Înduioşat, magul îi deschide porţile lumii celor ce nu mai sunt şi ordonă tuturor forţelor Universului să readucă la viaţă vestita regină:

– Din inimă-i pământul la morți să deie viață,
În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s-o deie luna plină,
Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină,
Din duhul gurii tale ce arde și îngheață

Deci Primul şi Singurul mesager al Caosului este Zamolxe ca purtător de sămânţă de lumină. El e Mărţuşor - Marele Or de pe  munţii oreenilor carpatini ce o sfătuieşte pe fiica Babei Dochia să ia cărbunii aprinşi acasă, unde au devenit fragi roşii, ceruţi de păstoriţa străveche, semn al vremii calde.

 Într-un studiu personal despre Zamolsele înţelepciunii omeneşti am decodat cuvântul Zamolse format din particula Za - zână şi Mol - femeie (numită şi-n zilele noastre moglia la italieni, iar la noi muiere, la aromâni muhera etc). Acest nume e din lumea androgină şi indică prezenţa sacră din ştiinţa veche unde  tot ce există are Întâi o MAMĂ ca şi Universul.

Eminescu descrie călătorii cosmice în adâncuri de Chaos-Câmp, de unde /Pământul în urmă, rămâne o stea/ şi unde /Raza dorește o altă rază, fiindcă: Una în braţul alteia/ Lumină fac/ indicând izbucnirea razei boson din Câmpul-Chaos eminescian, care este Punctul Acela ce din Chaos face Mumă, iară el devine Tatăl (Scrisoarea I).

            Viaţa e mişcare - energie, iar Moartea - când nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie /pentru vederea umană, ...luci vederii noastre, de nu-i un nimic şi totuşi E ceva special ce deţine cheia Sistemei Cosmice.

Religia creştin ortodoxă are puternice rădăcini zamolsiene. Astfel, Iisus este îndemnat în Prohodire să se suie la Cer şi să se aşeze lângă Tatăl Creator fiindcă a primit mai mult decât sâmburul luminii ascetice şi anume Nemurirea geto-dacilor Zamolsieni. Iisus e fiul Tatălui Creator, iar Maica lui e specială, că-i Maica Domnului, Marea Mamă, stăpână a Săcriilor Cereşti care în poezia Basmul ce i l-aş spune ei e numită O stea regală/ O lumină triumfală.

Fizica cuantică a descoperit bosonul numit și particula divină, dar Eminescu  a surprins acest Eco din viitor în poeziile sale. Avem dreptul să ne întrebăm mereu şi mereu: cine este indicat în atâtea construcţii verbale unicat  din creaţia eminesciană? Cine este Un fir de colb în raza vieţii (Fata-n grădina de aur); printre nouri, prin vânt şi prin unde/ O rază de aur se toarce uşor (Când marea); O umbră de argint strălucită/ Cu aripi ridicate la ceruri pornită/... suind pe  schelele norilor/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele (Mureşanu); Și cum colorile ce se îmbină/ Naște a soarelui albă lumină (Ondina)? Evident este Zamolxe - bosonul, acea Idee,/Pierdută-n-tr-o palidă fee/ Din planul Genezei ce-aleargă/ Nentreagă!(Ondina).

Blestemele se sfarmă de tronul lui Zamolxe în poezia Sarmis, că Zamolxe îmbracă fiece undă c-o rază, deci e chip zămislitor... dar mână doar coardele unele-n altele precum Regele Lin şi deja apare o altă caracteristică universală a existenţei, cea a superstringurilor, adevăruri ce uimesc după 159 de ani şi lumea ştiinţei cuantice.

 El singur e Demiurgul care prin duhul Gurii Sale  arde şi îngheaţă fiind semănător de stele şi-ncepător de vremi. Este zeul Veciilor Nikăi, zeitatea străveche a Caosului Mumă, ce se mai dăltuieşte pe crucile creştine întru veciNicie.

Zamolxe ne indică structura dintr-a Caosului Câmpuri (Memento mori!):

Tu, ce în câmpii de chaos semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare (…)

Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Uluitoare e măreţia Omului cum  insistă în mod genial Eminescu să înţeleagă o lume neînţeleasă,  realităţi existenţiale exprimate în limba română la cote poetice unicat pe Pământ, că suntem de invidiat  ca urmaşi ai geto-dacilor în Nemurirea Zamolsiană.

Am  selectat din sutele de creaţii eminesciene denumiri şi caracteristici care nu există în creaţiile vreunui poet al lumii, în ceea ce priveşte secretele ştiinţei cosmice sau fizicii cuantice. Niciun contemporan cu Mihai Eminescu n-a atins asemenea cote de înţelepciune în poezie cu atâta forţă şi precizie. El aduce sute de aprecieri cu indicaţie precisă pentru Caosul întunecat şi Îngerii de lumină, pentru cele 9 măcinikele din vechimea Săcriilor ce pot bucura maturitatea gândurilor.

Profesoara de fizică-chimie Melania Şerbu din Braşov l-a făcut cunoscut pe Mihai Eminescu, în anul 1928, lui Albert Einstein când citea la 19 ani nuvela Sărmanul Dionis,  scrisă în 1885, în care, din primele rânduri, a sesizat teoria relativităţii restrânse. Au ţinut legătura timp de 20 de ani şi câte surprize n-or fi consemnate în ilustra corespondenţă dintre cei doi.

Fizicianul Adrian Buzatu spune că grație descoperirii experimentale în 2012 a unui nou ingredient fundamental al Universului, anume particula elementară denumită bosonul Higgs, umanitatea a înțeles cum primesc masă particulele elementare. Teoria dezvoltată cu jumătate de secol în urmă de Peter Higgs, Francois Englert și alții fusese confirmată experimental. Drept răsplată, cei doi teoreticieni au primit premiul Nobel pentru fizică din 2013. (http://www.adrianbuzatu.com/ro_research.html).

Așadar, dacă Dumnezeu există, iar noi ştim cum s-a creat Universul, acesta e undeva în Câmpul de viaţă dătător, purtat de mesagerii plini de Lumina Lumii în Mişcare şi indică studiul amănunţit al înaintaşilor atinşi de genialitate. În acest context, cine dorește să se apropie de studiul Sistemei Cosmice eminesciene trebiuie să studieze mai întâi bosonii intraatomici ca să înțeleagă temeinic ceea ce credea că ştie.

Bibliografie:

1.       Călinescu, George; Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969;

2.       Chiorean, Viorica; Sub semnul lui Eminescu, Graiul Maramureşului 15, nr. 3889, 18-19 ian. 2003, pg. 4;

3.        Eminescu, Mihai; Versuri lirice din creația eminesciană, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2000;

4.       Eminescu, Mihai; Manuscrise, vol. 4. Manuscris românesc 2257 partea a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 2004-2009;

5.       Eminescu, Mihai; Opere, [vol.] I-III. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius. Cu reproduceri după manuscrise; Bucureşti, 1994;

6.       Vlăduţescu, Gheorghe; Filosofia legendelor cosmogonice românești, Editura Minerva, București, 1982;

7.       Pamfile, Tudor; Mitologia românească, Editura All, București, 1997;

8.       Eliade, Mircea; Aspecte ale Mitului, București, 1978;

9.       https://en.wikipedia.org/wiki/Hyperfine_structure

Exprimări literare ale Bosonului Higgs în creaţia eminesciană - Mihai Eminescu si Sâmburul luminii de viață dătător

prof. Olimpia Cotan - Prună

 

                          La peste 150 de ani de la creaţiile eminesciene, ştiinţa fizicii cuantice a dat numele de boson, sâmburului luminii de viaţă dătător prezent sub multiple exprimări literare în creaţia genialului român Mihai Eminescu, cea mai  informată personalitate a vremii sale, cum scrie Mircea Eliade.

                        Izbânda cercetătorilor din fizica cuantică din anul 2012 când este identificată experimental această particulă atomică numită Boson Higgs cu ajutorul acceleratorului de particule LHC-CERN de lângă Geneva - Elveţia este răsunătoare, deși cercetarea începuse prin anii 1960 de către englezul Peter Higgs.

                          Potrivit Modelului Standard  creat de  Bose - Einstein există trei tipuri de particule elementare: quarci, leptoni şi bosoni. Quarcii şi leptonii sunt cărămizile materiei, cu spin semiîntreg, numite şi fermioni. Bosonii, particule cu spin întreg, sunt liantul celor două.

                          Bosonul Higgs, supranumit particula lui Dumnezeu, a putut fi detectat după jumătate de secol, când Peter Higgs şi Englert Francois sunt onoraţi cu al 11-lea şi al 12-lea Premiu Nobel pentru boson (H⁰⁾, particulă ce poartă numele savantului indian Satyendra Nath Bose ce și-a  trimis studiile lui Einstein în 1920. Descoperirea Bosonului Higgs a fost declarată oficial de către CERN în martie 2013.

                          Bosonul Higgs rezultă din coliziunea a doi protoni de înaltă energie. Acesta conferă masă celorlaltor particule elementare și are o viaţă scurtă. Se dezintegrează în alte particule, dar îşi lasă amprenta asupra lor (pecetea; sărutul). E cel mai masiv boson, cu o masă de 125,9 gigaelectroni-volţi (GeV).

                          Descoperirea Bosonului Higgs este cea mai importantă realizare ştiinţifică a ultimilor ani la care au o mare contribuţie excepțională și fizicienii români de la Institutul de Fizică Măgurele Bucureşti, Universitatea Politehnică Bucureşti, Universitatea din Cluj-Napoca, Iași, Timişoara, Brașov grupaţi în ATLAS Romanian.

                          Cercetătorii susțin că particula Boson Higgs a dat naştere Universului și că atunci când dorești să o găseşti te uiţi în adâncurile materiei. Unii cercetători  cred că a existat o singură superforţă, un singur punct mic şi fierbinte, când cele 4 forţe fundamentale - electrică, magnetică slabă, magnetică tare şi gravitaţională, purtate de particule diferite, devin una singură. Din miliarde  de ciocniri se generează subparticule ce produc o rupere spontană de simetrie din care se eliberează:

·         Fotonul (lumină fără masă) şi  Bosonul Z (cu masă foarte mare) care sunt două particule gemene;

·         Atomul (are un nucleu în jurul căruia gravitează electroni şi protoni);

·         Electronii (au masă că altfel n-ar rămâne în atom).

                          Fotonii nu au masă şi nu atrag Bosoni Higgs. Aceștia au rolul de a înzestra particulele elementare cu masă, care e tot formă de energie, fiindcă E=mc² (energia este egală cu masa înmulţită cu viteza luminii la pătrat, care este constantă). Bosonul este unitate de bază a materiei şi contribuie la înţelegerea masei particulelor atomice.

                          Mihai Eminescu a trăit în secolul al XIX-lea şi a fost cel mai mare poet și filosof român, dar și un fin cunoscător al teoriilor științifice despre nașterea Universului. Dovadă în acest sens stă creația sa literară de geniu.

                          Eminescu  ştie că: /Dânsul e-n toate ce-a gândit că /A pus în tine Domnul nemargini de gândire/ (În vremi demult trecute...). Eminescu a înţeles precum Magul Călător că /O lume e în lume/ şi o vecie ţine/. Ne indică scrierile străvechi pe care le-a decodat din sanscrită, pe care a învăţat-o singur, unde ... /sunt legile ascunse din ăst univers /. Descrie călătorii cosmice în adâncuri de Chaos-Câmp, de unde /Pământul în urmă, rămâne o stea/ şi unde /Raza dorește o altă rază, fiindcă: Una în braţul alteia/ Lumină fac/ indicând izbucnirea razei boson din Câmpul-Chaos eminescian, care este Punctul Acela ce din Chaos face Mumă, iară el devine Tatăl (Scrisoarea I).

                          Câmpul e imperiul cel mare ce aprinde o Stea în Cerul Albastru, e / Candela vieţii din Cer/ şi dezleagă codul vieţuirii indicând bosonul de pe vremea când basmele erau adevăruri, până la poala Muntelui  Pion - Ceahlău (ştim noi, românii, că înţelepţii lumii erau geto-daci ce ne-au lăsat mitologia română, care-i ştiinţă, că Omul are /Pe-a cerului nemargini o blândă stea cu lumină de nea/,  că este un ... Trandafir roşu, ce luceşte-n gând de aur, coborând în corpul de lut/, unde... /Primeşte grai dulce în pieptul cel mut/).

                          Viaţa e mişcare - energie, iar Moartea - când nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie /pentru vederea umană, ...luci vederii noastre, de nu-i un nimic şi totuşi E ceva special ce deţine cheia Sistemei Cosmice...Eminescu ne spune că e Grădina Nopţii unde stele cresc în loc de flori că Sfânta Duminică îi dă lui Călin o floare pe care acesta o aruncă printr-o crăpătură din munte în poala fetei ce înşira numai pietre preţioase. Speciala Fată de Împărat prinde floarea vieţii pământene, că aceasta era în Doma cerurilor pe o Cerime a unui Cort întins, cum ne-a lăsat testament geniul creator eminescian (Memento mori).

                          Am adus în atenţie Chaosul care-i stiinţă adevărată sacră şi scapă mitului. Luceafărul aminteşte Demiurgului că s-a născut din Chaos, Repaos şi că se simte atras de acesta printr-o sete care-l soarbe, asemenea uitării celei oarbe.

                          Am arătat în prima parte că Bosonul Higgs, după atigerea  intraatomică prin care dă masă fotonului intraatomic, lasă o amprentă - sărutul Luceafărului, pecetea  şi apoi se dezintegrează în alte particule absorbite de Chaos precum acel Înger Căzut despre care se vorbeşte în mitologia română şi religia creştină. În Sistema Cosmică eminesciană se desprind:

·         Chaosul săcriilor -  începuturilor universului;

·         Sâmburul luminii de viaţă dătător în atingerea colosală tangenţială de transmitere a masei fotonului;

·         Pecetea – sărutul ce este dovada atingerii creaţiunii universale;

·         Absorbţia Îngerului Căzut, dezintegrat şi reintegrat în Chaosul  Originar, ce se adaptează în turnuri speciale.

              Fetele  de împărat  venite din lumea astrală parcurg un drum către femeia reală, se ivesc din spaţii speciale, din fundul oceanelor, chiar sub gheaţă în Diamantul nordului până la Ondina, la Eco, de ajung la Înţeleapta Cătălină - CotăLină - de pe Piciorul de plai, Gura de Rai hiperborean, acea Oară, preoteasă dacică, Regina Iubirii în tangenţă cu Hiperionul strălucitor (Hiper –Yonul: savantul Wolfgang Ernst Pauli numeşte particula Hiperyon în anul 1924 drept mic moment magnetic nuclear), deoarece în creaţia literară a lui Eminescu nimic nu-i întâmplător. Astfel, în anul 1881, a fost observată particula cuantică numită Hiperyon de către fizicianul Albert Abraham Michelson, laureat al Premiului Nobel. Și iată cât de informat era Eminescu care ştia despre toate acestea nu doar de la oamenii de știință, ci și din mitologia geto-dacă, cea care consemnează ce rol avea HiperYon, al doilea fiu al lui Oran - după Oceanos: acela de a păstra unghiul de tangenţă intraatomic, că în tangenţă este atras de colosalele energii ale iubirii Cătălinei, pe cotele astrale eminesciene. Eminescu reface călătoria Hiperyonică înspre primordial nu doar în Luceafărul, ci și în Ondina, Serata şi Eco, unde un june are un cal special ce ... soarbe cu nările-i foc,/ Din ceaţa pustie şi rece. 

                          În notiţele din Manuscrisul 2257 Mihai Eminescu scria că: Inima sistemei nostre planetare e un punct matematic unde lovesc toate puterile unui organism de legi. În mijlocul creaţiunii întregi e un  atom - punct matematic comun de concentraţiune a tuturor puterilor lumii.

                          Chaosul – Câmpul cuantic cuprinde elementele cosmogonice primordiale ale Pregenezei, când totul era amestecat (apreciere a tribului tibetan Naki), despre care doar bănuim câte ceva în condițiile în care materia întunecată are 96% coduri nedezlegate încă de ştiinţă. Pământul este prins între Cerurile adâncurilor în Marele Chaos, Cerimea de Câmpuri în Noaptea veşnicei uitări, pe domenii cosmice, acea  întindere pustie ce-abia luci vederii noastre.

                          În întreaga sa creaţie literară (vezi cele peste 7000 de manuscrise Eminescu numeşte Chaosul ca fiind Pregeneza utilizând multiple forme lingvistice care devansează ştiinţa cuantică. Mereu e prezent Chaosul ca fiind: Oceanul fără fund, Câmp întunecat în lumea cea solară, Negură eternă, Neagră veşnicie, Hăul fără fund, Adânc necunoscut, Câmpul speranţelor, Marele Chaos, Apă veşnic călătoare, A nopţii grădină, Întindere pustie unde stelele cresc, Văd Chaosul că este ale Lumilor Săcrii, Surpatele lumine, leptonii, zboară negre şi stinse și Se-nmormântează-n caosul fără de fine, că Ziua neagră, priveşte cu stinsele-i lumini în Tinereţe neîmbătrânită (Memento mori).

                          E ziua neagră, întunecată în lumea cea solară, în chaosul fără fund, unde mor spre a se naşte...Îngerii Căzuţi, bosonii dezintegraţi în doi fermioni că /Din Caos izvorau lumine ca-u ziua cea dintâi/ şi până la materia întunecată, cel mai mare mister din Univers!

                          Câmpul - Chaos, Doma cerurilor, Pânză albastră pe-a Cerimii întins cort e în creația lui Eminescu Bosonul, cel care din Haos se naşte şi-n Haos  se-ntoarce. Magul e dus în  Împeriul cel mare de o Stea, apoi preluat de un Astru, şi cade într-o clipă, că materia negativă urcă în jos (Vremuri demult trecute). Dumnezeu a creat Haosul şi-a pus în el  seminţe cu germene de aur care încolţesc prin Mişcare. Chaosul e A apelor noianuri, Genune nepătrunsă, Punctul acela, e bosonul ce face din Chaos Mumă, iar el devine Tatăl deoarece principiul masculin e făurit din cel feminin (că nu întâmplător budiştii se costumează și se fardează ca femeile). Totul nepătruns e Întuneric fără o rază, Ape primordiale care în mitologia română geto-dacă au urzit existenţa pământeană (Pământ.e.Ană).

                          Chaosul e antecreaţie din al Lumilor Săcrii în sacralitatea primordială care nu-i mitologie, ci ştiinţă pură de Nepătrunsa ceaţă ce cuprinde viaţă în poezia  Rime alegorice. Chaosul e Marea unde razele pier în poezia Când marea, e Sânul mării infinit/... Ca şi miile de unde/ Ce un suflet le pătrunde în poezia Numai poetul.

                          Eminescu descrie şi interiorul Chaosului - Câmp în Memento mori, unde precizează că este /A nopţii grădină unde stelele cresc/ cu mari palate, cu hale luminate, unde /Stele de-aur ard ca facle/, unde nelipsite-s/ Copilele din prundul luminii/. Aceea e Marea care aruncă în faţă stele, e o Domă înaltă, solitară, deci unică, spre care totul fuge înapoi, descriind în fapt un Ormeniş de pe Un Picior de plai, o Gură de Rai, din zona Marelui Stelnic... punctând metaforic Imperiul fără de fine de sub Gheţurile veşnice ale Nordului ca în poezia Diamantul Nordului.

                          Măreaţa e întrebarea eminesciană din poeziile Amicului FI şi Când Marea: ce caută-n mare, prin neagra noapte, prin Chaos, /Raza din ceruri venită (bosonul dezintegrat)/ Und’ razele pier?/ că acolo-s lebede stinse, o lume de neguri, noapte condensată în confucianism şi răspunsul e clar: sufletul său e numai stele şi sunt atrase de o sete colosală în Chaosul originar plin de săcrii, unde se încarcă cu energiile nemuririi să meargă pe Drumul Mare din Cer pe care a mers Luceafărul la Demiurg. În Chaos sunt/ lumi de focuri ce-n lumi înot/ atrase în inima lumilor din luciul adânc (atomul) de forţe cosmice guvernate de Legea iubirii – adică a atracţiei universale:  că fără /Legea de a iubi/ fără ea nu e de a trăi/ în poezia La o artistă, mai ales că iubirea a scos vieţuirea din Chaos şi-a ordonat-o. Toate razele lumii sunt într-un grăunte ... atom ... în poezia Care-o fi în lume.

                          HAOSUL e la Eminescu o Câmpie lină de unde izvorăşte /Pe când nu era moarte, nimic nemuritor/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător existența, iar Pământul rămâne în urmă o stea (Rugăciunea unui dac). Chaosul, El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii...ce ne indică punctul acela special, plin de lumină, Creatul Creator care din noian de ape puteri au dat scânteii. El este moartea morţii şi învierea vieţii (Rugăciunea unui dac): fotonul, despre care ştim noi astăzi, la peste 160 de ani distanță în timp, că e o rază lipsită de energia masei, până ce nu-i lovită cu energii colosale de către Bosonul Greu - purtător de energii cosmice... Căci moartea e izvorul de viețe,/ Iar viața este râul ce se-nfundă/ În regiunea nepătrunsei cețe (Rime alegorice), iar steaua fiecăruia dintre noi Ce au fost odat-a mea: Căci a fost și nu mai este e Bosonul ce dă soartă de mişcare energetică ca apoi să se dezintegreze (Lumineze stelele). În versurile poeziei Viața mea fu ziua Două stele negre luciră-n negrul foc, e vorba de cei doi fermioni în care se dezintegrează Bosonul Greu când /Norocul şi-a stins steaua/...  însoţiţ de cele două stele-leptoni.

                          Ce caută raza din ceruri venită,/ Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,/ Ce caută-n mare, în noaptea-i cernită/ Und-razele pier? este întrebarea adresată întregii Creaţii (Când marea...). O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ … O rază fugită din chaos lumesc (Mortua est!)

              Eminescu scrie în poezia Basmul ce i l-aș spune ei că /Pe un nour luminos/ Am văzut la cer o scară/ Ridicându-se de jos/ aspect cunoscut de acesta numai din Mitologia română căci prin lumine m-oi sui la Dumnezeu, că Scara către Cer e numită în mitologie Scara lui Ra; mai este o singură cale către Demiurg şi anume cea a păsărilor cerului - speciale vehicule de basm.

              Avem dreptul să ne întrebăm mereu şi mereu: cine este indicat în atâtea construcţii verbale unicat  din creaţia eminesciană? Cine este Un fir de colb în raza vieţii (Fata-n grădina de aur); printre nouri, prin vânt şi prin unde/ O rază de aur se toarce uşor (Când marea); O umbră de argint strălucită/ Cu aripi ridicate la ceruri pornită/... suind pe  schelele norilor/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele (Mureşanu); Și cum colorile ce se îmbină/ Naște a soarelui albă lumină (Ondina)? Evident este bosonul, acea Idee,/Pierdută-n-tr-o palidă fee/ Din planul Genezei ce-aleargă/ Nentreagă!(Ondina.) Iar locul în care acesta se dezintegrează este Un astru în Chaos svârlit în timp ce o stea urieșască în caos se coboară (În vremi demult trecute...) ca antimaterie ce urcă în jos, concluzia fiind că există o mulţime de tipuri neidentice de bosoni.

                        Eminescu a săpat în trecut şi-a ajuns în viitor, precum particula sa divină, Hiperyon.

Bibliografie:

1. Eminescu, Mihai; Versuri lirice din creația eminesciană, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2000;

2. Eminescu, Mihai; Manuscrise, vol. 4. Manuscris românesc 2257 partea a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 2004-2009;

3. https://en.wikipedia.org/wiki/Hyperfine_structure