SÂNZIENELE - CETE FEMININE DE INIŢIERE

 Olimpia Cotan-Prună

Vestalele ce alcătuiesc Cetele feminine sacre la geto-daco-valaho-români se numesc ZÂNE. Acestea sunt reprezentări feminine din vremuri de demult, adoratoare ale Pământului şi Cerului, pilonii sacri ai existenţei în jurul cărora s-a creat modelul cultural nemuritor reflectat în  religie, datini, tradiţii, obiceiuri, simbolistică, vestimentaţie, meşteşuguri, arhitectură şi limbaj. Divinităţile feminine sunt principii ale vieţii şi au în centru pe Marea Zână Mamă însoţită de un alai feminin, o Ceată Sacră, cu sarcini precise păstrate în datini. Începând cu  Magiile lui Nike - făcătoarele Cerului şi ale Pământului, continuând cu  hesperidele, amazoanele, şulendrele, horele, ursitoarele, drăgaicele, paparudele, suratele, mătcuţele, rusaliile, lăzăriţele, lioarele, ielele, vestele şi nevestele, încheind cu sânzienele, toate aceste divinităţi îşi trag seva de la NIKA. Zână Mamă – NIKA este păstrată codat într-o varietate de denumiri ce atestă primordialitatea ei.

Numai la noi numele Zânei NIKA e scris pe stâlpul-cruce de la căpătâiul celor  plecaţi în ceruri la Zamolsele luminii, cât şi pe tălpile pecetei cu care se sacralizează pâinea - pristorNIKul/pristornicul, dar mai ales în limbajul contemporan ce conservă adevăruri de necontestat. La Echinocţiul de primăvară – 21 martie, se întrupează plantele, păsările  şi viitorii oameni. Nika - D.ră.ga.nica (de la Deea - RA- Gaea – Nika) ori Sân.zi.an.a (Zâna zilei Soarelui din An) este pregătită de iniţiere până la Solstiţiul de vară, când apar plantele de leac,  benefice sănătăţii fizice şi sufleteşti, sărbătoare  simultană cu întărirea bobului de  grâu şi cu  pârga roadelor pământului.

Sânzienele – zânele sacre ale zilei, deci ale Soarelui, sunt Cete Feminine  formate din tinere care nu s-au prins în HORĂ, selecţia lor făcându-se pe criterii de sănătate fizică şi intelectuală, etică şi estetică. Sunt în număr fară soţ, multiplul de trei - deci cel puţin  NOUĂ, la paritate cu Rusaliile, ce au o mare putere de seducţie. Zâna Sânzienelor este aleasă de către acestea şi primeşte numele de ILEANA COSÂNZEANA. Ea va purta semnele distinctive pregătite de tinerele vestale şi anume: CUNUNA de SPICE, CENTURA de TEI, TOIAGUL de ALUN, BUCHETUL de SÂNZIANĂ, o vestimentaţie adecvată. Numită deseori simplu DRĂGAICA ori  SÂNZIANA, zâna este aleasă în secret  de vestale şi nu se va prinde în horă decât peste trei ani. Marea Vestală - Cosânzeană se deosebeşte de membrele alaiului prin TOIAGUL încrustat cu pătrate albe şi negre, pe care se împletesc lăstari cu frunze de tei, cu flori de sânziană şi spice de grâu. Comenzile se însoţesc de bătăi în pământ cu toiagul şi cu picioarele. Jurământul sânzienelor se rosteşte în faţa ZÂNEI frumuseţii feciorelnice, cu mâna pe TOIAG, în zorii zilei, în mijlocul gliei, după spălarea cu rouă, gest asemănător cu un botez: Zău că am să îndeplinesc goana Rusaliilor până voi ieşi la horă şi nimeni decât eu şi ai mei să nu ştie, altfel Rusaliile să mă pedepsească!

Ce învăţau noile vestale pentru a fi admise în HORĂ? Sânzienele sunt conservate în basmele româneşti ca Bătrâne ce se îngrijesc de fetiţele cu calităţi pe care le răsplătesc precum în Fata moşului şi fata babei când, Fata Moşului, fiindcă a îngrijit cu dragoste  animalele, păsările, pomii fructiferi, fântânile, dar şi a copt pâinea, a dovedit că e pregătită, iniţiată, pentru a intra în  HORA VIEŢII, spre deosebire de sora vitregă ce nu înţelege încă rostul existenţei unei fete. Tot în basmele româneşti, Ileana-Cosânzeana îşi înzeceşte puterile lângă Făt-Frumos. Ei au arme deosebite precum paloşul de lumină, cai înaripaţi care mănâncă jăratec, buzdugane  purtătoare de mesaje. Aflăm astfel că viitoarele sânziene erau alese dintre fetele harnice, curate şi îmbrăcate cu veşmite lucrate de mâna lor, cu vorbele plăcute şi pline de respect, şi înţelepciune ca nişte nestemate, care ştiu să deretice casa, să îngrijească vietăţile, să dea ajutor celor în suferinţă şi să-şi respecte cuvântul, să nu se facă de ruşine în lume, să se întoarcă mereu la părinţii pe care să-i ajute. Sânzienele au fiecare un  nume secret în sensul  trecerii  la o altă categorie de vârstă, ca şi în cazul Albei ca Zăpada, care se iniţiază dereticând în casa piticilor, meditând la apariţia  Prinţului, care întotdeauna vine pe un cal alb.

În Ceata de Sânziene se învaţă meştesugul îngrijirii sănătăţii si frumuseţii, culegerea plantelor de leac şi utilizarea lor, aprecierea calităţilor suratelor, transformarea boabelor de grâu în pâine, comportamentul social în momentul însoţirii Drăgaicei ori Sânzienei pe la casele gospodarilor împărţind plante de leac, bucheţele de flori de sânziană şi spice de grâu, cingători din tei etc. Sunt importante participarea la prima horă din viaţa lor - cea a sânzienelor, în prezenţa întregului sat, respectarea ceremonialului şi păstrarea secretului jurămâtului, acordarea încrederii, dar mai ales înţelegerea motivaţiei de gonire a Rusaliilor.

Rusaliile pocesc bărbaţii, le fură bărbăţia şi mândria, le dau voce de femeie, le fură minţile, atrăgându-i spre sexul neproductiv. Cu acest prilej se explică tinerelor rostul vieţii sexuale, al venirii pe lume a pruncilor, dar mai ales al familiei în care bărbatul trebuie să fie forţa fertilizatoare ce are nevoie de protecţie din partea femeilor pentru a  nu devia de la  calea cea dreaptă amintită de  popor: Dragobetele sărută FETELE nu himerele aduse de vântul turbat – fenomenul de electroionizare care dă stări de nelinişte tinerelor fete, fenomen numit în popor  ZBURĂTOR.

 În perioada iniţierii, sânzienele aruncă pe casă cununa de flori făcută spre a o feri de trăsnet, iar  calamităţile se alungă cu Toiagul. Băieţii sar peste Focul de Sânziene, apoi aprind torţe pe care le trec printre  picioare pentru purificare. Torţele se dau din mână în mână  tinerilor la Hora Sânzienelor, în drumul lor la Troiţe, la morminte, la răscruci, pe câmp şi în livezi. FOCUL de SÂNZIENE este cunoscut pe toată aria pelasgo-geto-daco- valaho-românească. Băieţii strigă: Sânzienele, măăăă!.... înălţând cercuri  aprinse pe care le rotăcesc de pe coline, dealuri ori stânci hăulid  şi chiuind cât e valea. Pentru alungarea relelor, în noaptea de Sânziene se aprind: lumânări, candele, făclii, lămpi la troiţe, în case, la porţi, pe morminte. Membrele Cetei Sacre trebuie să atragă viitoare sânziene pentru a le preiniţia fără să le dezvăluie marele secret  al jurământului sânzienelor: motivaţia alungării Rusaliilor.

Dacă Rusaliile sunt nouă înseamnă că şi Ceata Sânzienelor trebuie să fie formată tot din  nouă  membre, cunoscută fiind marea putere de seducţie a acestora. Rusaliile, aceste zâne amăgitoare, nu sunt născătoare. În jurământ se precizează că şi fetele sunt în pericol din moment ce le pot pedepsi Rusaliile. Rusaliile ies la 50 de zile după Paşti şi aduc vântul turbat ce dă stare de agitaţie psihică  tinerilor în pragul maturizării sexuale. Poporul nu le pomeneşte direct ci inventează nume de laudă Rusaliilor ca acestea să nu facă rău oamenilor, animalelor şi plantelor, apelor, rodului pomilor şi semănăturilor. Sânzienele deţin secretele alungării Rusaliilor: folosirea plantelor de leac ce se pun sub pernă ori sub cearşaf, la cingătoare, în scopul de a păzi rodul fetelor şi băieţilor, sănătatea lor, ameninţată de tunete şi trăznete, îndepărtate prin alungarea cu Toiagul şi aninarea coronoţei pe casă ori pe un stâlp înalt: Eu azvârl pe casă cununiţa/ Să aducă băieţilor guriţa.

Ceata de Sânziene este păstrătoarea datinei relaţiilor sexuale cu finalitate concretă între fete şi băieţi, nu a deviaţiilor care le rătăcesc minţile făcându-i din oameni-neoameni. Sânzienele fac parte din marea grupare a zânelor bune, puternice, viteze, cutezătoare, apărătoare ale familiei  şi legilor sacre ale belaginelor Zamolsiene, creatoarele existenţei fizice, psihice, etice, estetice, igienice în concordanţă cu natura şi ordinea cosmică. Sânzienele sunt mesagerele înţelepciunii Zamolsienelor ce stă la temelia marilor religii ale lumii creată, religii ce provin din cea iniţială creată de Marile Preotese geto-dace.

În DACIA străveche se găsea cea mai bogată floră din Europa, transmisă şi prin poveşti: Grădina cu merele de aur, Câmpul cu florile, Grădina Raiului cu peste 3500 de specii de plante cunoscute prin peste 5000 de denumiri. Şi atunci Sânzienele îşi însoţeau leacurile şi binecuvântările cu incantaţii, comenzi, descântece pentru protejarea sănătăţii fizice şi pentru vindecarea sufletului, aşa cum li se dusese vestea Zamolsienelor  cunoscute şi amintite chiar şi de înţelepţii filozofi ai Antichităţii. Poarta cerească de referinţă se deschide la 21 martie – Echinocţiul de primăvară, şi atinge apogeul la 24 iunie când Soarele ÎI.SUS desfătându-se în poienile cu flori unde cântă ciocârlia care îi înalţă imnuri de slavă nemuritoare  din lanurile de grâu unduitoare, speranţă de sănătate şi bucurie de a trăi  într-o lume a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Multe elemente din ceremonialul sânzienelor se păstrează şi în zilele noastre preluate de obiceiurile de nuntă. Mireasa este dusă de fete la fântănă unde se spală cu apă neîncepută. Nunta e însoţită de făclii aprinse/lumânările. Naşa şi naşul sunt direct răspunzători de iniţierea sexuală cum se mimează în obiceiul găina naşului. Naşa este cea care transmite cununiţa de mireasă altei candidate din alaiul miresei. Are misiunea de a o duce în lumea nevestelor punându-i pe cap băsmăluţa şi invitând-o la joc în mijlocul Horei Nevestelor în chiotele, strigăturile, îndemnurile femeilor care o primesc într-o veselie generală dăruind–o cu bani, şi trecând-o în timpul dansului din mânâ în mână. Din banii primiţi mireasa trebuie să-şi cumpere o bijuterie personală, o piatră cu puteri magico-tămăduitoare, pe care s-o poarte toată viaţa pentru protecţia familiei şi a copiilor.

Sânzienele sunt deci acele Cete Femine ale Cultului solar, apărătoarele vetrelor geto-dace, a căror sărbătoare marchează cel mai important moment calendaristic al anului străvechi: conservarea plantelor, protecţia animalelor, dar mai ales asigură existenţa oamenilor sănătoşi la trup şi la suflet  înfăptuind datina: Trăiţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pamântul!

OLTUL – DENUMIRE CULTICĂ CODATĂ A INIŢIAŢILOR GETO-DACI

prof. Olimpia Cotan-Prună

Pornind de la limbajul arhaismelor, de la toponime, hidronime, oiconime putem ajunge la uşi ferecate ce se pot deschide privirii interioare din unghiuri ce depăşesc obişnuitul în domeniu.

           OLT este un nume ce are semnificaţie cultică şi e Oltat/Alutas – regăsit  la Ptolemeu, Altu – în străromână, Alutu - a lutului, a pământului în limba geto-dacă. Oltarium e partea superioară pe care se ardeau jertfele. OLTariu este forma românească veche pentru altar. În accepţiune modernă alt înseamnă diferit, iar altu – opusul lui ăst este în limba străromână alter ego/altceva, diferit de ăst. Altina în româneşte e alt tărâm, iar tină – pământ, precum e numită Alta.Mira - altă lume şi mă gândesc la peştera antică din Spania cu desene rupestre şi scrieri vechi, unde-s prezente şi femeile luptătoare, amazoanele la vânătoare.

Oltar există în străromână şi s-a păstrat în numele străzii din Bucureşti unde se află Biserica Oltarului (cu intrare din Calea Moşilor). Iată că Oltatul e îndeletnicire cultică ca în sanscrită, greacă, rusă, bulgară, cehă, maghiară etc.

Alta  este un râu lângă Kiev, Aluta în Iran şi se varsă în Marea Caspică, Olt, Oultet un toponim la occitani, Olbia un oraş la gurile Niprului, în timp ce olutus înseamnă holdă, Ordeal şi Ardeal – deal sfânt, ortalis – răsărit, aluatus înseamnă izvor, a se ridica, înălţa, a creşte în înălţime, alutis şi aluote sunt râuri în letonă, iar aluote este izvor, alteţă  e înălţimea sa, luminăţia sa când e vorba despre regi, altiţă  -  cusătură pe umărul şi la gâtul iei româneşti ce evidenţiază albul de pe cămeşă, altfel  -  alt mod. De asemenea putem enumera termeni cu rădăcina comună precum altminteri  -  variantă superioară de gândire, aliamente  -  cale mentală, gândire clară, altoi  -  altvani - o altă variantă de a ieşi la lumină, otar înseamnă răzor, linie ce marchează loturi în grădină şi pe tarla, b.olt.ă e zonă circulară, sub cer, ce lasă golul necesar pătrunderii luminii şi energiilor. Pe bolta cerului e şi curcubeul, formă în construcţiile de boltă ca stâlpii în cupolă. E mare Oltă, adică boltă, zonă  de lumină, sub două puncte de susţinere. Bolţar e cărămidă goală cu boltă pe dinăuntru, colţar – olţar. Olint e o localitate în Macedonia semnalată din vremea lui Alexandru Macedon. Oltiţia e sinonim cu înălţime, iar altus în latină înseamnă înalt.

În Dicţionarul geto-dac, Nicolae Vinereanu scrie că orlişte, orişte înseamnă morman, înălţime, movilă cu platou pe culme, un picior de plai cu luminiş, lucină, ormeniş.

În proto-indo-europeană există eluda, aluta cu sens de ocoliş. Olates este etnonim, iar Olt mai e şi holdă, oldă, luminată în câmpia întinsă de sub soare. Atinius e vechi toponim pentru Zimnicea, oraşul  din tina de pe luncă. Olimp înseamnă  altitudine, înălţimea luminată, lucină.

În Dacia aurul se numea altun. Aldea este nume propriu des întâlnit, iar cuvântul alde este o trimitere la cei din acelaşi neam. Aldină înseamnă lumină. Alten e unchiaş bătrân şi luminat. Altân, despre care se spune că în turceşte înseamnă aur, semnalează aură ce străluceşte, ca părul alb-gălbui, semnal de aură luminoasă, de tinereţe combinată cu înţelepciunea bătrâneţii, deci lumină. În Dobrogea există mina de pirită cupriferă numită din vechime Altân Tepe adică Dealul de Aur.

Alutus însemna în vechime aur spălat. Cuprul sau bronzul au culoarea aurului. Râul Olt era numit Albul, apa vie, în comparaţie cu Mureşul numit Negru sau apa morţii.

Să nu uităm că străbunii noştri erau Atlanţii - giganţii, cea mai densă prezenţă din aceste locuri preistorice precedaţi de civilizaţia Marilor Preotese Ore, de sub comanda zânei OrNika, unică în toată istoria şi preistoria lumii şi prezentă numai în simbolistica cultică românească.

Dreptate are profesoara Margareta Cristian care a explicat că OLT este o prescurtare de la Orizontul ce dă Lumină pentru Tină. Dobrogea din răsăritul României se numea în vechime Oltina, adică tina luminată de răsăritul soarelui, pământul cel mai răsăritean al geto-dacilor. În  sudul Dobrogei se află şi în zilele noastre localitatea Oltina, cuvânt regăsit în la.tină, ce îşi are rădăcini unice la geto-daci.

În Câmpia Română, în zona de sud-vest, există o ţară fascinantă numită Oltenia, care în vechime era OlteNika, zonă în care numele Zânei Nika se dăltuieşte şi în zilele noastre pe stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe alt tărâm. Oltea e supranume al Sfintei Maria. Oltenia, Olt înseamnă zonă pământeană de vieţuire a oamenilor sacri ai cultului solar străvechi al geto-dacilor, unde toponimele, argumentele geologice şi cultice sunt nenumărate.

Atenţie la cuvântul cuantă/CuANTă  care a fost utilizat de Eminescu înaintea fizicienilor ca Niels Bohr, cu trimitere la particulă de lumină, existent în Imnul Creaţiei din RigVeda, că nu-i o întâmplare că în româneşte înseamnă rază de lumină de unde se poate deduce că Olt înseamnă o cale între cer – înălţime şi pământ. Olte.Ană, Olte.Ancă face trimitere la înălţime, la cer, care este de fapt Orte.Ană, din vechimea Ore.Ană...

Ortă este şi numele unei pietre mari  ce se punea la gura peşterilor. Deci este vorba de o poartă, uşă ce astupă un gol. Aşa se numără golurile-puncte la fotbal, marcate de mingile ce ating zona. Olt e sinonim cu Orte, cum scrie E. C. Popescu în Regatul Titanikor (pg. 142). Olates este etnonim, olma e ulm. La Ulmetum, în Dobrogea, era castrul roman Capidava.

În Tăbliţele de la Sinaia, pe râul Olt, e cetatea Ar-rutela, un ortel rotund, unde în anul 245 era Starâi Râm, bătrâna Romă de la Roman, cetatea lui Ramunh, a cărui soţie se numea Arutelia (D. Bălaşa). Ramunh a ridicat şi cetatea Gonoleta numită şi Olatul Craiului sau Piatra Craiului, cetatea cea mare unde trăia regina de pe Olt cu numele Oltea. Occidentul a făcut din Gonolet, Camelot, castel nevăzut de nimeni ca şi Oltarul secret al lui Zamolse.

Dioscoride scrie despre planta cu numele guoleta, cu trimitere la urcuş. Regina de pe Olt ce se numea Floare de Colţ, Kino u Bolleta, era regina luptătoare, soţia lui Ramunh, despre care A. Bucurescu scrie în Tainele tăbliţelor de la Sinaia că este Genoveva –Gonoleta. Oltea e Leteo, cea măreaţă, înalta, elta. Iată că misterele lui Arthur din Arutelia şi ale reginei luptătoare ce înfruntă singură duşmanii acestei cetăţi şi dezleagă secretele castelului Gonolet – Camelot la cetatea Olatul Craiului se aflau pe râul Olt. Craiul Ramunh a întemeiat şi cetatea Sigheher – Sighii, cât şi cetatea Sighiş.Oara. Templul Babiloi, Babele din Munţii Bucegi, este înălţat de împăratul Otlant - Oiagru zis Morilus, Merlin - sfătuitorul lui Arthur. Graalul de pe patera de la Pietroasa atât de expresivă indică un Consiliu al zânelor patronat de Geea, marea-mamă, unde e prezent şi Apollo. Solomonarii se iniţiau în cetatea Babariului…poate la Braşov ori la Babele. Există localitatea Baba Uca în Dacia cum există şi Baba Runca, măreaţa, fiindcă runc înseamnă uriaş.

În Moldova există ţinutul Olteni, iar numele mamei lui Ştefan cel Mare era Oltea şi nu trebuie să ne surprindă, deoarece era o mamă specială, iniţiată ca şi marele voievod, care a fost înhumat, precum se înhumează călugării de la Muntele Athos.

Urcând pe firul istoriei locurilor observăm cum răsar înţelepciuni din adâncuri duse pe spirala prezentului sacru de mitologie, datini, obiceiuri, basme, proverbe, zicători, dar şi de hidronimia antică.

Amalasunta, regina ostrogoţilor, evocată de George Coşbuc

prof. Olimpia Cotan-Prună

Regele Gapto a întemeiat dinastia Amalilor şi a Balţilor. Era din  familia Piloforilor, geţi din nord-est, şi avea rangul de Ansi - nesupus romanilor, un semizeu, ca şi regele Decebal.

Ostrogota era din familia Balţilor, a dacilor liberi, uniţi din nord-est până în vestul ţinuturilor necălcate de romani. Ilustrele familii ale Balţilor îşi aveau originea în familiile Piloforilor de pe vremea lui Deceneu. Ostrogota (269-270) este urmat de Argait şi Dungarit, de Cniva, Unilt, Atal etc, piloforii nobili din dinastia goţilor Amali, că a existat mereu o Dacie Liberă şi una Captă, ca pe monedele vremii lor.

Geto-dacii din N-V imperiului lui Burebista au o istorie neîntreruptă, cu mărturii ale prezenţei lor de necontestat. Goţii sunt traco-geţii-daci, barbarii ce-au destrămat Imperiul Roman.

În secolul al III-lea,  Ostrogota domnea peste toţi goţii estici de dincolo de Nistru şi vizigoţii din nordul Dunării. Meritul acestui rege este că a distrus colonia romană Apulum în fruntea armatelor dinafara imperiului, pe vremea când Aurelian, în 271, învingea cu mare greutate Amazoanele luând şi prizoniere, iar în 274 părăseşte Dacia nordică,  sub presiunea lui Ostrogota şi Ermanaric ce au reîntregit regatul lui Decebal supunând Germania Meotidă până la Marea Baltică.

Bunicul lui Iordanes a fost secretarul lui Kandace din neamul Amalilor şi scria că popoarele numite germanice de fapt gotice aveau mari întinderi de pământ unde îşi duceau veacul pe ţărmul Pontului Euxin, stăpâneau şi vandalii, marcomanii, şi-au dus căpeteniile guarzilor în sclavie.

Daco-geţii lui Ermanaric, păstrători ai Cultului Zamolsian, nu se convertesc la Creştinism şi se stabilesc pe ţărmul Mării Baltice, cucerind Scandinavia - scrie Carlo Troia la pag. 114-115 în Fasti getici o gotici.Iată că Zamolse nu s-a născut în Suedia cum scrie Carolius Lundius.

În anul 368 moare Ermanaric ce avea 110 ani. În anul 369, goţii jură să dispară numele de roman. Atanaric se întâlneşte cu împăratul Valens pe Dunăre şi nu coboară pe pământ roman la Noviodunum şi semnează înţelegerile pe navă, apoi se retrage la Pietroasele, în Muntenia, unde a fost descoperit tezaurul Cloşca cu puii de aur, unicat pe pământ , datânddin vremea sa. În anul 376 goţii din sudul Dunării se unesc şi-l ucid pe împăratul Valens.

Atanaric se refugiază la Constantinopol şi moare în 381. Împăratul Constantin, dacul născut la Naisus, la sud de Dunăre, îi ridică o statuie tatălui său, Rodestus. Constantin ia ca federaţi 40.000 de goţi. Regele Aoric şi Ararie, apoi Geberic cuceresc teritoriile ocupate de vandali din Dacia Traiană.

În 361 Ulfila traduce Biblia în limba getică, pe când Cultul lui Zamolse era încă puternic. Atanaric persecuta creştinii. Printre numeroasele victime în 372-374 se regăseşte regina Gaota, cu copiii săi, Arimerio şi Ducila, cât şi prima soţie a lui Teodoric cel Mare, cel care întroduce în istorie familia sa feminină, cu cele trei fiice, între care un rol aparte îi revine reginei Amalasunta evocată de poetul George Coşbuc în vremurile decăderii Imperiului Roman sub loviturile goţilor-geţi. Goţii i-au învins pe huni şi-au administrat Europa mii de ani. Arienii trăiau după legile pământului căci italicii aveau încă legile Dreptului roman. Reginele-Mari Preotese geto-dace au  scris istoria de la Hiperborei la geto-daci. Regina evocată de Coşbuc e specială în familia lui Teodoric cel Mare, care conduce întinsul imperiu împreună cu surorile, cu soţiile şi cele trei fiice şi nepoate şi se înrudeşte cu principalele triburi din Balcani, Italia, Spania, Nordul Africii, de stârnesc invidia regilor Răsăritului.

Amalasunta - Sora amalilor - regină geto-daco- gotică e fiica regelui Teodoric cel Mare, soţie a lui Athalaric II, atrasă de cultura romană prin consilierul Boetius - om de ştiinţă şi filozof de cultură romană. Era cea de a treia fiică a regelui şi conştient apăra dinastia gotică cu şirul ei de regi cum zugrăveşte literar poetul  G. Coşbuc destinul tragic al Reginei Ostrogoţilor din secolele V-VI. Poezia este scrisă în anul 1893 şi inclusă în volumul Balade şi Idile.

Amalasunta a trăit  din 494 până în 535. S-a căsătorit în secret cu sclavul Traguilla, ucis din ordinul mamei sale. În anul 515 se căsătoreşte cu Euthanaric, un ostrogot nobil din Spania, ce făcea parte din dinastia Amalilor. Are un fiu numit Athalaric şi o fiică, Matasunta, crescuţi sub influenţa culturii romane. Euthanaric moare de tânăr şi fiul său devine rege la 10 ani, iar Amalasunta regentă, funcţie  creată de regele Teodoric cel Mare. Din cauza culturii, mult diferită de tradiţiile gotice, pe care şi-o formase tânărul cu sprijinul reginei, fiul Amalasuntei este alungat şi apoi ucis de trei nobili. Amalasunta a negociat cu Iustinian să ducă comoara gotică la Constantinopol ca să-i acorde azil fiului, dar n-a reuşit.

După mortea regelui Teodaric cel Mare,  Amalasunta e închisă în turnul din Insula Martana din Lacul toscan Bolsena, acuzată de revoltă, de noul rege catolic Hilderic, care-i ucide garda gotică: În castelul de pe stâncă...e/ Regina ostrogotă care-n turn aici e roabă,/Lacrimile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă - cum scrie George Coşbuc. Jalea sa e purtată de vântul cruzimii ce mişcă şi brazii, mişcă munţii şi văile pentru învinuirea de trădare: Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad.

Curajoasa regină dezvăluie adevăruri istorice de necontestat, reproşându-i soţului, rege, stăpân şi bărbat, fiu al Amalafridei, sora lui Teodoric cel Mare, regina vandalilor şi alanilor din Africa de Nord, că-i o figură ştearsă şi-un mişel ce nu poate ucide o roabă-nlănţuită, dar regina-soţie o ucide fără judecată în anul 535. Dispare strangulat chiar în turn şi e înlocuit de Witigis ce-o obligă pe fiica reginei ucise să-l ia de soţ. Sunt capturaţi de Belizarie şi duşi la Constantinopol cu tezaurul ostrogoţilor, unde Matasunta este căsătorită cu o rudă a împăratului: Mi-ai ucis întâiul sfetnic, că-ţi era supus şi înţelege de-a greşit, că răul trebui curmat: Mi-ai luat apoi copilul  să-l ucizi...dar eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine, altă crimă politică: dar../ El nu era al nostru, era al ţării întregi.N-ai ucis în el un rege, ce-ai ucis un şir de regi! Teodat îi ucide pentru că Amalasunta era regenta fiului ce avea 10 ani din dorinţa de a-i rămâne puterea şi tronul: - O s-o pierzi, a cui e vina? E conştientă că: Am putut să fac revolta, ori pe-ascuns să te omor/, dar n-a făcut-o/ că-i e milă de popor, că era o regină înţeleaptă, şi l-a făcut partener la tron, ca rudă.

Regina este înlănţuită în turn între anii 534-535 la comanda noului rege. O ucide ca un mişel, înlănţuită şi fără judecată şi-o aruncă de pe stânci, hohotind, în anul 535. Goţii  judecau după legile geto-dace ale pământului, iar romanii aplicau Dreptul Roman: Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi că-i mişelie/ Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi că-ţi e soţie.../ Urlau sinistru codrii de brazi, poporul şi Tara toată. Poetul prezintă faptele istoric corect: Tu erai un om de luptă fără rang şi fără nume/ Eu ţi-am dat coroana ţării să te fac stăpân pe-o lume precizând că: Nădejdea răzbunării uciderii reginei din interese politice, e în răscoala poporului, în moartea fără de sicriu, ca să-l sfâşie de viu.

Împăratul Iustinian a vrut să obţină azil pentru regină. Consilierul literar al reginei Amalasunta era acum Casiodorus istoricul, senator roman, ce-a scris pentru regele Teodoric cel Mare Istoria goţilor, cel ce lăuda în plin senat bogăţia limbii materne a Amalasuntei, din regii geţi-eroi. Iordanes în Getica citează regii dinastiei Amalilor, începută cu regele geto-dac Gapto.

Despre viaţa reginei Amalasunta au scris: Casiodor, marele erudit al vremii sale, Iordanes la Tomis, Procopius şi spaniolul Antonio Mira. Carlo Goldoni scrie în 1733 o piesă tragică despre destinul reginei Amalasunta, iarcând Imperiul Roman se destrăma biruit de tumultul geto-dacilor-goţi.

George Coşbuc este poetul român ce-a păstrat în nemurire destinul tragic al reginei ostrogoţilor, Amalasunta, fiică a barbarilor-daci liberi ce-au  şters  Imperiul Roman, sădind o nouă lume. În poezia Reginei ostrogoţilor George Coşbuc ne indică istoria mascată a strămoşilor noştri şi faţetele lumii romane ce nu-şi găseşte locul în tumultul goţilor-geţi şi al regilor lor puternici şi vizionari. Posteritatea a onorat-o pe Regina Ostrogoţilor numind Asteroidul 650 - Amalasonta. Regele Teodoric Cel Mare - tatăl a trei prinţese: Theodegota (473), Ostrogota (493) şi Amalasunta (495), a zidit la Ravenna, capitala celui mai întins regat gotic-geto-dac din lume, o strălucitoare istorie în mozaic ce  luminează prezenţa geţilor arieni, creştini ortodoxi, ce merită studiaţi în istoria geto-dacă.

Istoricul Desip foloseşte primul numele de goţi: Schiţii numiţi Goţi ucid pe împăratul Decius, al cărui urmaş cumpără cu bani, pacea de la goţi. Claudiu Goticul,cel ce-i respingea mereu pe goţi, îl lăuda în 274 pe Regalian, urmaş înrudit cu Decebal, împăratul armatei, urmat timp de doi ani de soţia Driantila. Împăratul Constantin cel Mare, dac de origine, ia de la regii goţi Aoric şi Araric 40.000 de goţi ca să susţină Imperiul Roman de Răsărit. Printre ei s-or fi numărat şi cei ce străjuiesc în eternitate Arcul de Triumf din inima Romei. Dio Casius spunea că Dacia Aureliană se învecina cu 12.000 de daci. Ermanaric, din neamul amalilor, a unit dacii liberi cu cei din povincia romană Dacia, dar n-a întemeiat un alt  regat. A murit cu 80 de ani înainte de Teodoric cel Mare, regele ostrogot, ce a  dat ordinul unic lui Casiodorus să scrie istoria goţilor întregită de Mozaicul Bazilicii ariene din Ravenna.

George Coşbuc a suportat vitregiile vremii sale ca strălucit om de cultură român semnalând posterităţii o tumultoasă dinastie gotică-getică a barbarilor.

             

                             

Bibliografie:                                                                                                                                

1.       Armin Olariu, Adevăruri ascunse, 2012;

2.       Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Giurgiu, 2001;

3.       Carlo Troia, Istorie getică sau gotică,  2013;

4.       Dan Oltean, Regii dacilor şi războaiele cu romanii, Deva, 2012;

5.       Miron Scorobete, Dacia Edenică, Cluj-Napoca, 2006;

6.       Paul MacKendric, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978;

7.       Revista Dacia Magazin nr. 96-97.