vineri, 29 noiembrie 2013

Datini străvechi de Crăciun şi Anul Nou




Olimpia Cotan-Prună

Cuvântul Crăciun există în  toate limbile din Balcani, dar şi în centrul şi estul Europei. Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar ( stă jarul) lăsat să ardă până în primăvară, ca sursă de energii pe timpul geros,  cum consemnează dr. M.Vinereanu în Dicţionarul etnologic al limbii române. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro indiene ca fiind Ker, dar şi Kerkion la proto-traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun.
Crăciunul este de origine traco-geto-dacă, cu caracter agrar, neolitic, şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul european ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An.
Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă, iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile, toate invocă Soarele. Sărbătoarea este precreştină şi a fost asimilată în secolul IV şi de către Roma.
Crăciunul există în datinile străvechi ale geto-dacilor de mii de ani şi se păstrează numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite precum Kerekuny Veceri ce înseamnă Ajunul Crăciunului. La cehi se numeşte Krăcun, ca şi la slovaci, iar la unguri se numeşte Karacson. La ruşi se numeşte Rozdjestvo, adică Naştere Sacră, la ucraineni Rizduo, la poloni Boze Narodjenie, la sârbi, croaţi şi sloveni Bozio, la bulgari Bozic, la slovaci Vianoce.
Interesant că la ruşi karacon se referă la o perioadă de vară.
În răsăritul Europei naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătoreau la 6 ianuarie, după năpraznicul Ger al Bobotezei. Botezul cel Mare a fost al Pământului când gheaţa se topeşte prin încălzirea aerului. S-a dezvelit uscatul, urmat de dezgheţuri repetate şi de durată, aspect cosmogonic păstrat în mitologia Babei Dokia la geto-daci. Naşterea lui Iisus este un eveniment cosmic asimilat şi înnoit din forţa păstrării ştirilor despre Facerea Lumii. Biserica armeană cât şi creştinii ortodoxiei răsăritene sărbătoresc naşterea şi botezul lui Iisus şi în zilele noastre pe 6 ianuarie, de Bobotează – Cel mai mare Botez. Primii creştini s-au străduit să înlăture sărbătoarea romană de la solstiţiu de iarnă, când ziua începea să crească, numită Natalis, solis invictis, când Soarele iese învingător, şi au mutat naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, ca şi naşterea lui Mithra, cu rădăcini în neolitic, sărbători euro-indiene străvechi  înrădăcinate la geto-daci fiindcă aici era Axiopolis, aici era Axis Mundi, aici era polul getic cum scria Ovidiu, exilatul de la Tomis.
Naşterea lui Mithra, lui Sabazios, Zaratustra sunt asemănătoare cu naşterea lui Iisus, semnificând reînnoirea. La albanezi  se aprinde o buturugă, numită crencia. La francezi butucul ce arde în noaptea de Crăciun, care era în fapt Anul Nou, se numeşte Chalendal, iar la români Colindău. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul secund prin care prinde patriarhatul contur şi sens.
La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika este acea Mare Preoteasă ce patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce  se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare a energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră.
Butucul ardea până-n primăvară, dar Zamolsa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru două fire împletite, unul alb şi altul roşu, adică energie calorică şi energie luminoasă. Era bine măsurată să ardă până la Bobotează de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea dintre Anul vechi, sleit de energii ca un pod dintre întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii cum am argumentat în studiul Luminica veghetoare. Am căutat prin toate cărţile de datini şi obiceiuri scrise de sute de ani şi am aflat că, cu un alt prilej sacru, se făcea un colac în formă umană cu rochie, deci o femeie, pe care îl jucau în horă în jurul focului din seara de mucenici numit Uitata, ce se împărţea bătrânelor să le uite moartea, ocolind fetele şi băieţii să nu-i uite dragostea. Este un unicat acest tip de colac la noi urmaşii geto-dacilor.
În vechimea matriarhală,  androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de către o Mare Preoteasă din subordinea Zânei Nika, similar cu Dokia, când Anul avea 8 luni, dar mai târziu se ajunsese la 13 luni, patronate de 13 Preotese din care patriarhatul a păstrat numai numărul de 13 pe care l-a populat cu Cei 13 Moşi în Islanda, Ţara de gheaţă. Luna decembrie în vechime se numea Neyos ce indică pe Nika - zâna începuturilor, şi pe toate cotele existenţei. Începând cu Sfântul Nicolae, timp de o lună, se perindă prin multe ţări europene Sărbătorile de Iarnă, din care nu lipsesc moşii, dar şi babele, acestea numai în plan secund. La italieni vine mai întâi La Bufana, o bătrână cu daruri pentru copii, apoi Moşul deapănă amintiri din trăirile de demult, de la matriarhat la patriarhat.
Denumirile străvechi pentru lunile anului, pentru zilele săptămânii au nume feminine la strămoşii noştri geto-daci printre care: Marta, Floralia, Dumitrika-Demetra, Ceresnika-Ceres, Drăgaica, Sânziana, Iliana, Rusănika, Lunika, Deaianika, Joimăriţa, Crăciunika etc. Este vizibil că toate zânele vechi includ cuvântul Nika ori se întregesc prin acest cuvânt.  Strămoşii noştri ne-au transmis acest cuvânt pe pistornik, ştampila cu care se sacralizează prescura, pâinea sacră. Numele acestei zâne se mai dăltuieşte încă pe stâlpii din cimitire şi pe crucile creştine.
Din legendele Greciei Antice am aflat că Nike este Zeiţa Victoriei. Am regăsit acest nume într-o mulţime de oronime, toponime, hidronime, în toate cărţile de mitologie ce mi-au ieşit în faţa ochilor şi când am văzut ce prezenţă codată are în limba geto-dacă veche mi-a venit ideea să-mi explic ce măreaţă realizare este Victoria, Izbânda, care o face să fie atât de Unikă. 
M-a scos din încurcătură Eugen Delcea când în subsolul unei pagini din cărţile sale, ce se apropie de 200, vorbea despre Zaharia Sitkin şi tăbliţele de lut sumeriene în care e prezentă Enki - Nika noastră, scrisă codat, anagramat. Am înţeles că iniţiaţii noştri străvechi aşa protejau ştiinţa veche din Carpaţi. În cărţile de învăţătură ale acestui editor, iubitor de adevăr întru istoria omenirii, am înţeles ce este octogonul sacru, de ce strămoşii considerau că cifra 9 este magnifică. Din datina mucenicilor am înţeles că este vorba despre cea mai măreaţă izbândă, prin care Nika, secondată de cele 8 megaenergii ce sunt prezente în toate mitologiile din lume, au dizlocat o calotă de gheaţă şi-au spulberat-o făurind cerul-atmosfera. În imensele gropi de pe Terra s-au scurs apele provenite din gheaţa lichefiată de aceste imense energii cum ne spune poezia populară că: La 9 martie, mucenicii-s câte 8 la joc voinicii, ca în patriarhat. Ce joc şi ce voinici-voiniki?
Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă, dar în calendarul din zilele noastre fenomenul cosmic este mutat la 1 martie când încep zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp, au determinat o dată convenţională, stabilită în Creştinism la 25 decembrie, o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat de mult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu Gemenii divini Artemisa şi Apollo, cu naşterea lui Mithra şi Naşterea lui Iisus.
De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. Iisus a preexistat ca fiu al Sântului get, al Domnului, iar în Galileea s-a întrupat ca purtător de mesaj sacru, rău primit, chiar exterminat fizic, aşa cum spun Tăbliţele de la Sinaia ce aşteaptă decodarea integrală de la cei ce le deţin, ca să fie înnodată istoria reală a geto-dacilor, aşa cum scrie Arimin Olariu.
Florile dalbe sunt florile de gheaţă. Anul începea la echinocţiul de primăvară şi colindele îndemnau la arat şi semănat pe lângă citirea semnelor bune ale acestuia citite în foile de ceapă.
Marea mamă sacră ce a născut Cerul şi Pământul era numită, Mărita, Măria fecioară. Apollo înseamnă Albul, strălucitorul – lumina, iar Artemisa e numită Roşia – energia, ceea ce reprezintă îngemănarea dintre lumină şi energia cosmică. Ei sunt Fiii Cerului – Cher.sones, denumire străveche geto-dacă ce a dat numele Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de lumină împletit cu energia, ca funia de mătase, mărţişorul împletit în colindele noastre.
Sărbătorile de iarnă încep la Sfântul Nicoară,  Nikolae, Nika Leto şi se încheie la Bobotează - Marele botez  ce s-a produs prin topirea gheţii ce-a dezvelit uscatul – Pangeea. Din vechime Ştefan era limita, cota Anului vechi de unde începea Anul Nou. Renaşterea naturii în zona nordică era la solstiţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie,  cum se precizează în colindele româneşti.
Leto,  mama sacră, naşte o lume nouă, bisexuală, prin cei doi gemeni divini de sex opus fără de care omenirea nu mai putea avansa. Maica Domnului e Maria fecioară în Creştinism care naşte băiatul, minunea unei noi lumi. Acest aspect induce ideea că în genomul vieţuitoarelor este încriptată formula de autoreproducere în cazul pericolului de dispariţie al speciei, că nu în zadar Creatorul îi spune lui Hiperion din Luceafărul lui Eminescu:Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni /.
Moş Crăciun se converteşte la Creştinism, convins de o minune, când Maica Domnului i-a pus mâini de aur Crăciuniţei, prima moaşă a omenirii, iar de atunci toate moaşele au mâini de aur. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă Istorie Paralelă a omenirii. Motivaţiile creştine au la bază minunile dumnezeieşti pentru că ştiinţa nu este capabilă să stăpânească prin logica sa multe domenii ale existenţei. Creaţione nu-i în contradicţie cu vechile credinţe, dar la români se spune Creciune-Crăciun.
Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor, sfinţilor bătrâni, în jurul Crăciunului, care–şi au obârşiile în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri cum este şi Colindul Moşoaielor din seara de Moş Nikolae, care poartă numele Zânei Nika, ce se mai păstrează în satul Luncaviţa din nordul Dunării, lângă Tulcea.
În vestul Europei, Odin, zânul din Carpaţi, are barbă albă şi călătoreşte într-un car tras de un cal alb cu 8 picioare, imagine desprinsă din legenda Zânei Nika cu cele 8 măcinike ale sale, din Calendarul Babelor din mitologia geto-dacilor.
Zeul germanicilor este Wotan care nu-i altul decât Cotan , zânul cotinilor, semnalaţi de Ptolemeu pe harta Daciei vechi, ce trăiesc cu numele de Cotani la Întorsura Buzăului. Kekaumenos (secolul al XI-lea) scria că în Elveţia trăiesc comanşii - oameni liberi, kothmenii. În Elveţia există de peste 4 milioane de ani altarul Piatra Lumii unde Crăciunul era însemnat din anul 1089 î.H.
Anul Nou Dacic era la 20 noiembrie de Ovidenie, Obrejenie, Vovidenie, fiindcă avea 8 luni, dar cu 45 de zile, perioadă temporală identică cu cea a Crăciunului din zilele noastre.
Emigranţii europeni din America au sărbătorit Crăciunul la sfârşitul lui noiembrie de pe vremea lui Linkoln până în anul 1941. Crăciunul era Pelz Nichel adică Îmblănita Nike, similară cu încotoşmănata Dokia cu 9 cojoace, iar numele de Nikolae este cultic preluat de la Zâna Nika.
În mitologia nordică este numit Santa Claus şi-i asimilat cu un elf, o fiinţă aeriană, fantastică, invizibilă aşa cum englezii îl numesc Dark Helper adică Ajutorul întunecat, codat, nevăzut, că la începuturi a fost întuneric, că Soarele a fost creat în ultima zi, motiv pentru care Nika a venit cu luminika ce-a dat-o oamenilor. Santa Claus, elful, este purtat într-o sanie trasă de 8 reni zicem noi, dar Răzvan Hoinaru şi M. Antoaneta Neag demonstrează în revista Istorie şi Civilizaţie nr. 15 din 2010 că  sunt femele singurele ce au coarnele mari în această perioadă a anului. Această sanie mai are un aşa zis ren de rezervă, numit Rudolf, care orientează călătoria pe ceaţă, iată ce special este derulată ştiinţa despre Facerea lumii de către Nika şi cele 8 megaenergii din datina Muceniţelor din Carpaţi! Interesant că cea de a noua prezenţă intervine în condiţii speciale ce depăşesc puterile asistentelor sale. Renul ghid are botul roşu nu pentru amuzament ci indică energiile cosmice calorice de care are nevoie o asemenea misiune în condiţiile pământului îngheţat, de la începuturi.
Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei şi culturii străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, ce păstrează nucleul de ştiinţă.
În datini este prezentă capra care la noi, în cultul de Sarabă, are 8 picioare ca pe potirul de la Agighiol, şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă. Se reţine şi prezentarea Satanikăi diabolică indicând coarnele şi implicare fortuită, ca monstru Krampus, cu coarne, să sperie copiii că-i bagă-n sac şi-i duce-n iad până la Anu dacă nu ştiu scriptura, patriarhală desigur, adaptare târzie. La şamani Nika e o bestie neagră  cu coarne, iar Nika este Satanika de la Sancta Nika, ce călăreşte o capră monstru, dar la noi cerbul şi capra sunt prezenţe luminoase, vesele, bucuroase. 
E prezentă şi nuieluşa, dar ca obiect de tortură, nu ca purtătoare de energii luminoase şi termice de la începuturi, nu ca avertisment cum se mai păstrează la noi.
Moş Crăciun vine pe sus şi intră prin hornul casei amintind că în vremuri foarte îndepărtate se circula pe vibraţiile cosmice, dovadă fiind construcţiile fără uşi, fără ferestre, fără acoperiş, fără scări, ca la Casa Del Monte din Sicilia, rotundă şi cu 8 pereţi.
În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul poate să-şi vadă coada mişcându-şi capul.
În Ajunul Crăciunului se mănâncă numai seara o plăcintă cu 9  turte subţiri, făcute din făină de grâu coapte pe plită, înmuiate în sirop de zahăr şi între ele se punea nucă pisată. În Dobrogea se numeşte Turta Vacii, în alte zone Scutecele Domnului, iar în Moldova şi  Basarabia se numeşte Pelinci. Am auzit la bunica mea că le spunea Poalele Dokiei.Dacii din sudul Dunării o numesc Cerniţe, adică asistentele Nikăi din cer, şi e nelipsită din ziua de Ajunul Crăciunului, cu trimitere la cele 9 cojoace, rochii, poale, veşminte ale Terrei acoperite de gheaţă, lepădate la comanda Zânei Nika, ce le regăsim la veşmintele adamice de care au devenit conştienţi numai când au simţit că nu mai sunt protejaţi şi disconfortul s-a instalat obligându-i să-şi acopere corpul, ca să nu dispară. Urmele de vieţuitoare şi de plante sunt mai vechi decât oamenii. Iisus este alături de bovine în ieslea acestora, care suflau peste el căldură, ba mai mult, vacile îşi curăţă viţelul ieşit din placentă cu limba şi cine ştie câte scutecele l-au protejat înainte de naştere şi nu mă mai mir că la noi, în Dobrogea, această turtă specială din Ajun de Crăciun se numeşte turta vacii, inducându-ne ideea acestei turtiţe subţiri, pojghiţe de gheaţă, ce s-au lichefiat, s-au evaporat, aşa cum numai în atingere cu limba vaca îşi pregăteşte viţelul pentru noua existenţă. Placenta este o casă de piatră, urare adresată numai la noi, la români, tinerilor căsătoriţi, e plină de celule protectoare pentru muguraşul de viaţă, iar înţeleapta mamă o adună ca să i transmită imunitate în lapte prin celulele stem .
Din aceeaşi datină fac parte şi plăcintele cu brânză ca nişte buzunăraşe numite Poale-n Brâu, care se fierbeau în apă clocotită, cu trimitere la cojoacele Babei Dochi cu poale lungi, ce se topesc numai în fiertură, dar se şi întăresc aşa cum din gheaţă a ieşit piatra peste care s-a depus huma, tina în milioane de ani din dezintegrarea plantelor, animalelor şi oamenilor.
Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi  ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii.
De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai.
În calendarul românesc este semnalată această transformare cosmică prin Ajunul Bobotezei, zi în care este ger de crapă pietrele, şi ziua de Bobotează, când e moină şi Dokia a crezut-o pe nora ei că afară e de mers cu oile, dar mai este un secret: dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece.
De Bobotează au loc multe datini fiindcă Filipii alungă strigoii, se botează animalele domestice cu prioritate caii, se merge cu ordănitul - iordănitul de mii de ani. Feciorii ies înaintea fetelor şi le stropesc cu aghiasmă, azi parfum, apă sfinţită, pentru care sunt răsplătiţi cu colăci numiţi boboroade. Exista obiceiul ca unele popoare (ţiganii) să îşi boteze nou-născuţii în zăpadă.
La Braşov, o vecină de-a surorii mele mi-a spus că în luna mai este frig şi se pomenesc Sfinţii de Gheaţă în calendarul străbun şi că, la ei în munte, reformaţii au în Calendar aceste personalităţi care de fapt sunt femei ca: Marghita, marea Gheaţă, ce s-a transformat în Gheţu, masculinizat, iar gândul m-a adus la Harghita, har Gheţii, binecuvântată e gheaţa, că aici, în această zonă românească e Gerul cel mare.
Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa de 9 ori până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde Glaciaţiunea Wurm, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 000 de ani Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român, după cum demonstrează geologul savant Maria Gimbutas.
La români se mai păstrează Legenda ghiocelului, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl – ghiocelul, îi aduce la soarele primăverii. Omătuţe este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a Octogonului sacru transmis de către Mama Zăpadă, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului.
Iisus este un nou venit pe lume, că în colinde Maica Domnului era îngrijorată că n-are scutece să-l protejeze, aşa cum Adam şi Eva nu aveau veşminte speciale, un fel de aură protectoare, deosebite de  veşmintele umane din zilele noastre, cum magii veniţi cu Steaua Călăuzitoare ne asigură că este mititel înfăşăţel, protejat de energiile cosmice. În Oltenia este obiceiul numit Crăciun în mijlocul satului când se aprinde un foc mare lângă care este adusă de către preot icoana cu Iisus, urmată de alaiul întregii comunităţi, unde se ţine Liturghia de Crăciun. Aşa a preluat Creştinismul credinţele străvechi de pe vremea frigului năpraznic de mereu se face apel la o sursă de energie.
Adam şi Eva erau acoperiţi cu un văl care s-a destrămat, de au realizat că sunt goi. Ceva s-a întâmplat de le-a dispărut aura protectoare în care trăiau ca în sânul lui Avram, în Raiul pus de creator în Eden, o zonă împrejmuită, protejată de energii speciale. Izgonirea din Rai ne spune de fapt că s-au schimbat condiţiile de climă, de au fost nevoiţi să se acomodeze, să se protejeze. Mai întâi îşi acoperă zonele sexuale ale corpului, fiind cea mai nouă invenţie necesară vieţuirii de cuplu care să asigure perpetuarea şi numai în acest moment se dă verdictul final: Trăiţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul, în sensul că realităţile cosmice au surprins chiar şi pe Demiurg. Acest eveniment s-a produs aici unde trăieşte azi poporul român.
Putem înţelege că e trecerea de la androginie la viaţa bisexuală, o noutate în universul uman, care a lăsat speranţa infinirii înscrisă în codul genetic, a ADN-ul mitocondrial ca măsură de prevedere că nu întâmplător Demiurgul îi spune lui Hiperion că: Piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni aspect semnalat în mitologia popoarelor, în practicile Marilor Preotese, a vestalelor şi asceţilor ce aveau ca interdicţie severă viaţa sexuală ca fiind o cerinţă sacră pentru viitorul nebănuit şi culmea, călugăriţele speră şi azi să nască un Mesia, fecioare fiind prin statutul asumat.
Colindele care în vechime se numeau corindele sunt oraţii, anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele e lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă. Aceste evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Naşterea primului bărbat este un eveniment cosmic, ce declanşează o nouă eră în existenţa umană şi icoanele Maicii Domnului, recunoscută numai prin omniprezenţa pruncului deosebit numit în istorie în multe feluri, se păstrează la toate popoarele.
Cel mai cunoscut colind la români se numeşte Florile dalbe, florile albe, ce apar din întuneric. În copilărie am văzut în pădurile din jurul satului Neatârnarea din judeţul Tulcea un bujor sălbatic alb în desişul întunecat ce lumina ciudat şi fascinant. La lumina soarelui toată viaţa am admirat numai bujorii de un roşu aprins şi minunea cu bujorul alb e o raritate deoarece albul, strălucitorul, e alcătuit din toate culorile potrivit intensităţii energetice cosmice. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. Crăciunul este pregătit şi anunţat cu mult înainte, ca oamenii să fie puşi în temă cu evenimentul cosmic din cea mai scurtă zi a anului. Cine anunţa aceste evenimente şi în ce scop?
Calendarul creştin ortodox prin Sfântul Nicolae, varianta patriarhatului pentru Zâna Nika, NikoLeta, NikaOră – Nicoară, similară cu Dokia, marchează evenimentul din 8 în 8 zile. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. ce refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de  Bună Dimineaţa la Moş Ajun, şi Mâine cu bine la Moş Crăciun, urare ce indică Începutul Lumii. Sunt zone în România unde se dă bineţe numai cu expresia Bună Dimineaţa, indiferent de momentul zilei. Colindul Bună dimineaţa la Moş Ajun era anunţul adus de asceţii de pe înălţimi ca oamenii să nu treacă pe lângă aceste mari evenimente calendaristice nepăsători fiindcă numai răbojul mai consemna aceste evenimente în scris, dar întreaga înţelepciune se transmitea oral din străvechime. În Ajunul Crăciunului se ţine post negru, se ajunează, adică se bea numai apă, desemnând importanţa  evenimentului.
În noaptea de Crăciun se dă foc unui buştean, pe apă, însoţit de un colind: / Măi Anule, măi bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi cu mic cu mare / Să ducem Anul la vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc / O, Anule ,o bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi să nu mai vii / C-o veni altu Anu / Şi-o fi ca tine mai bunu ! (I.Ghinoiu)
Buşteanul este de fapt tulpina copacului din care s-au păstrat crenguţele, crăciunelele ce se dădeau aprinse în noaptea dintre ani semnificând mlădiţele energetice, temeliile nemuririi geto-dace. La eveniment participă toată lumea ţinându-se de mâini în cerc, adorând soarele în dansuri cultice, hore de solstiţii şi hore de echinocţii. Horele sunt prezente la sârbi cu numele de colesca, la ruşi horovod, la polonezi colomeică, la bulgari coro, la greci choreia, la albanezi valla. Tipuri de coregrafie horală des întâlnite sunt:  Hora închisă la români, Hora deschisă-spirală la macedoneni, Hora iniţiatică a sânzienelor, paparudelor, lioarelor, Hora pe vârste şi sex: Hora fetelor, Hora Feciorilor – Brâul, Hora copiilor, Hora Mică, Hora Mare, Hora nevestelor, Hora mamelor, Hora moaşelor, Hora soacrelor, Bătrâneasca, Hora babelor, Sârba moşilor, Sârba ofiţerească etc.
Hora  însoţeşte datinile: Rustemul Rusaliilor, Hora moşilor, Hora Sânzienelor, Hora  Drăgăicilor, Căluşarii, Hora de pomană, Hora miresei, Nuneasca-hora Nunilor. Există Hore, grupări ale Orilor, şi pe meserii - Hora breslaşilor, Sârba ofiţerească, dar şi hore pe handicap - Şchioapa, Strâmba, hore pe naţionalitate - româneasca, bulgăreasca, sârbeasca, ţigăneasca, macedoneasca, hora pe direcţie: Hora în două părţi, Hora stângă, Hora dreaptă etc.
Crăciu.Nika e  Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul poleolitic. Această Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol – femeie, şi Dava sau Daba - vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprinde cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară cum spun bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor este buşteanul aprins, că e buşteanul de rugă. La miezul nopţii, când se crapă zorile, Zâna Crăciunika  aprinde 8 crăciunele şi le împarte celor 8 vestale, care la rândul lor aprind crăciunelele, crenguţele adunate de pe buşteanul ce arde zile întregi ca transmiţător de energii, care sunt duse de neveste  ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică lumi.nike din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea Stelei ce răsare, ca o taină mare, indicând evenimentul cosmic al naşterii. În satele dobrogene se merge cu Ajunul Babelor şi se  încheie datina cu Moşul şi Baba, nişte măşti expresive, vesele, cu bâte strâmbe şi noduroase, cu cingătoarea plină de clopote răsunătoare de urlă toţi cânii din sat. Au cojoacele mari şi lăţoase, iar copiii şi tinerii îi necăjesc nevoie mare, iar aceştia îi alungă cu chiuituri, zicători, pun câinii pe ei, că şi-au trăit traiul.
Creştinismul a adaptat Crăciunul vremurilor ortodoxiei, când însinguratul şi nesociabilul Crăciun străvechi nu deschidea porţile nici unei fiinţe nou venite în lumea lui, care este motivaţia că vechile datini şi obiceiuri nu pot fi desfiinţate, ci numai adaptate. Când Iosif cere adăpost pentru soţia care naşte el îi alungă, dar soţia Crăciunika îi găzduieşte pe ascuns în ieslea boilor, fiindcă numai femeile născătoarele înţeleg noul, schimbarea, fiindcă orice mamă se schimbă cu fiecare nou-născut, iar ceilalţi sunt trecuţi pe alte planuri.
Crăciunul, cumpănă dintre ani, e marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, care înconjoară un car aflat în mişcare ce poartă lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acestui alai cultic flăcăii poartă buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetul trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungă  slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imită vuietele universului, când totul se transformă într-un teatru liturgic, prin care se îngroapă buşteanul ori se împinge pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierd târziu în noapte.
Pragul dintre ani este cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor ce marchează Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor.
           Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară Creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor. Ne stau mărturie arheologică carul votiv descoperit la Orăştie, la Vădastra, Vârşag, Braşov, la Bujoru din Teleorman, la Hârşova sub Biserica Sfinţii Constantin şi Elena.
Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului,  pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către civilizaţia Orelor, Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie de la Atlantic la Pacific numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Pangeea – Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene.
Iată că întreaga noastră mitologie, exprimată în datini şi obiceiuri, este istoria existenţială.
În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor - arienilor care erau Hiperboreenii ce s-au răspândit pe tot pământul. Împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei ce păstrează  învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune.
 
           



SISTEMUL INFORMATIV DE PE VETRELE DACIEI STRĂVECHI



Ora.deea

Olimpia Cotan-Prună

           
Pe vatra vechii civilizaţii europene, unde trăieşte astăzi poporul român, a existat cel mai vechi sistem informativ de apărare din istoria omenirii, aşa cum ne indică limbajul geto-dac, dar şi toponimele, hidronimele, patronimele, oronimele, oiconimele de pe tot cuprinsul Daciei străvechi. Pe întreaga arie unde au trăit neamurile străvechi ale pelasgilor, apoi ale geto-dacilor, autoritatea cultică era în subordinea Marilor Preotese, protejate de primul corp de armată din istoria lumii format din preotesele Amazoane.
B. P. Haşdeu scria că toponimia este limba geografică a unui popor. Pe aria străveche a geto-dacilor există localităţi, dealuri, văi şi ape, nume de persoane sau de familii în care întâlnim cuvântul Ora. Importante erau cetăţile geto-dace ale căror nume ne trimit în lumea veche: Orăştie, Oradea, Oraviţa, Dorna, Orhei, Orlat, Orieşti, Orodei, Orleşti, Orşova, Orlea, Orminda, Cula Ormenişului. Tipia Ormenişului, Zamora, Cocora, Orţişoara, Scărişoara, Grădiştioara, Cuzdrioara, Belioara, Sibioara, Viişoara, Slătioara, Bucureştioara, Orăştioara, Bănişoara, Urmeniş, Urlaţi, Arad etc. Aceste denumiri au în comun termenii ora şi oara sau particula ur, ar. ce o indică pe Ora, Oara, Oranta.
Cine poate fi Ora şi ce rol a avut ea? Am început cercetarea cu numele unor localităţi cu trimitere la Ora. Am cercetat lăcaşurile pe care este semnalată prezenţa acestora şi iar am dat peste denumiri din care nu lipseşte Ora. M-am oprit asupra oraţiilor şi-am înţeles că acestea cuprindeau informaţii transmise direct, prin viu grai de către orante, oratoare, oratori până în zilele noastre. Familia de cuvinte deosebit de bogată pornind de la cuvântul Ora este un depozit semnificativ de informaţii istorice străvechi.
O.Ra! este ruga de adoraţie a Soarelui, motiv ce ne conduce la înţelegerea locurilor de rugăciune de pe înălţimi, cât mai aproape de Soare, printre care se număra şi Kogaionul geto-dac. Am încercat să aruncăm un năvod în adâncul istoriei străvechi şi-am descoperit o lume nebănuită şi incredibilă, cu ceremonialuri şi răspunderi severe, cu legi ştiute şi respectate, o civilizaţie complexă şi nuanţată, de o mare bogăţie artistică, creativă, cunoscătoare a cosmologiei astrale, deţinătoare de iniţieri la care nu s-a ajuns pe calea ştiinţei nici până în zilele noastre.
Dar să o luam încet şi să avem răgazul citirii semnificaţiilor din vatra evchii civilizaţii europene. Situl arheologic descoperit la Căscioarele este atestat din mileniu V î. Hr. şi se află pe  Dunăre, lângă oraşul Giurgiu. Pe  tellul de pe Ostrovel, lângă lacul Cătălui, s-a descoperit un altar de cult bogat ornamentat în culori de o înaltă măiestrie artistică şi cu o simbolistică unică în lume. Pornind de la numele localităţii se poate intui că în acest loc existau căscioare, căsuţe în care trăiau cei ce slujeau acest altar al Orelor. Ora este termenul la singular, iar la plural Oarele/Orele. Oarele se găsesc numai în limba românilor. De regulă, particula oare şi oara indică  activitatea de oratoare sau îndemnul de a preciza spusele orei. Cuvântul odinioară ne semnalează vremuri îndepărtate din timpul unor personalităţi cu numele de Ora.
Odin era zeu venerat de popoarele scandinave, susţin unii istorici, dar în vechime se pronunţa Ordin, cum scrie poetul Mihai Eminescu în poemul Memento Mori: Ordin adâncit în gânduri… pe un tron cu spata mare/ Vede-a luptei lungi grandoare. Ergamia înseamnă cea de pe gorgan. Analizând o mulţime de toponime, hidronime, luând în calcul şi descoperirile arheologice cu privire la turnul-locuinţă de pe văile strategice, se poate identifica locuinţa căscioară, reşedinţă pentru Ora.
             Orele vieţuiau pe râurile repezi de munte, unde vâltorile se întâlnesc la tot pasul. Acest spaţiu cu vatră de cult, aflat în subordinea Marii Preotese, Ora, era înconjurat de căscioare, locuinţe ce slujeau buna desfăşurare a activităţii. Se circula pe ulicioare, dat fiind spaţiul restrâns de locuire, de pe grui. Căscioarele aveau încăperi care, desigur, se numeau chilioare. Din căscioare fumul de pe vetre ieşea pe hoarne. Orăştina era şi ea loc de rugăciune pentru adorarea Soarelui, de pe pripor (coastă de deal), ce desemnează spaţiul în care îşi desfăşura activitatea Ora. Nimeni nu cuteza să fie mai sus decât Rugul (focul sacru) de pe Orăştină. În zilele noastre bisericile sunt pe locurile cele mai înalte. Este o impietate să îţi faci casa mai înaltă ori mai sus decât biserica.
             Orăştina cu căscioare se afla pe locul mai înalt numit tell şi a dăinuit până în secolul al III-lea d.H. În acest context, evident că un cas.tel este casa de pe tell. Apele din împrejurimi erau cu siguranţă şi scăldătoarea Orelor şi oriilor, locuitorii din căscioare. Zorile erau strigate din turnurile unde vegheau Orele, Surorile, Ilioarele (care dansul printre morminte şi îşi strigau înaintaşele în ziua de Paştele blajinilor), Vedele noastre, cele ce au scris orândele, altfel cum să fii existat scrierea sanscrită şi capodoperele acesteia, Vedele şi Upanişadele, ce au răzbit până la noi..
             Scrierea sacră o deţineau neamurile pontice unde exista în vechime şi India Pontică şi Arabia Pontică ( Sarabia). Coboară poate însemna calea de urmat din ormeniş pe valea orelor, iar cuvântul zboară ne duce spre înălţimile unde Marea Zână Ora îşi avea turnul-locuinţă.  
             Adrian Bucurescu afirmă că oromanisa este graiul curat vorbit de zeii geţi şi consemnat, la sfârşitul veacului al VIII-lea î.H., pe Tăbliţele de la Sinaia, limbaj mai vechi decât cel sanscrit.
Am pornit de la denumirea explicită a cetăţii ORĂŞTIE, incitată de întrebarea cine este şi ce ştie această specială personalitate, Ora, de ce este atât de importantă, şi ce rol deosebit avea din moment ce oraşul care îi poartă numele dăinuie şi în zilele noastre? Răspunsul va include numeroasele oraşe de pe gorgane, dealuri şi munţi cum sunt cele ca Oradea (Ora.deea), Arad, Oraviţa etc. De la Orăştie, pe valea pârâului Orăştioara, se află cea mai importantă cale de acces către Sanctuarul geto-dac de la Sarmisegetuza, pe care se înşiră strategic cetăţile-turn de pază: Orăştioara de Sus şi Orăştioara de Jos, Grădiştioara de Sus şi Grădiştioara de Jos etc. Lângă sanctuarul dacic se află localitatea Orlea.
             Din aceste cetăţi-turnuri, de pe înălţime, se vedea cel puţin câte o orăştină în sus şi în jos pe firul văilor. Pe valea marilor râuri din Dacia existau turnurile-locuinţă aşezate pe măguri, ca cele de pe valea Vedei şi Vodiţei, aşa cum pe valea Argeşului se înşira salba de 9 argele. Pe Olt la nord de Drăgăşani se găseşte localitatea Orleşti.
             În Rusia există Munţii Ural, ce ne duce cu gândul la uriaşii ce comunicau numai oral, urlând, şi pe care istoria îi ţine sub tăcere (vezi şi localitatea Urlaţi din ţara noastră). Tot în Rusia se află localitatea Habarovsc ce indică un centru al ştirilor. În româneşte există cuvântul habar, cu acelaşi înţeles (Dacă ora ştie, ea trebuie să aibă habar), mai spun românii. Habiru era zâna ştirilor, veştilor, vestitoarelor la hitiţi, cei care mai erau numiţi şi hati, cati, keti indicând neamul coţilor de la nordul Dunării, localizaţi de istorici şi în Dobrogea veche, Schiţia Minor.
             Informaţiile transmise de Ore se constituiau în orgă, cu sensul de arhivă. Orga zilelor noastre este un instrument muzical alcătuit din tuburi de diferite dimensiuni ca lungime şi diametru, prin care aerul rezonează şi compune o suită de sunete, cu armonii deosebite din gama energiilor produse de vibraţii. Orga ne conduce către intuirea captării de energii cosmice, transcedentale, activitate exprimată şi de Oracole, unde se prezicea viitorul utilizând şi informaţiile, dar şi imaginaţia bogată a clarvăzătoarelor, de multe ori stimulată de halucinogene. Vorbitoarele antice, care repetau mesajul, ca un automatism, numite probabil moi-moară, de multe ori oboseau şi deformau ştirea ca o moară stricată. Şi în lumea creştină multe personalităţi bisericeşti cu darul vorbirii ori cel de a prevesti viitorul sunt numiţi prooroci sau proorociţe.
             Oracolele au fost slujite numai de Mari Preotese şi au fost iniţiate numai de către personalităţile lumii vechi pelasgice. Meseria de orantă, care intuia viitorul de orânda, indicând soarta, orânduiala în care vei trăi, s-a păstrat până în zilele noastre şi a îmbrăcat diverse forme cum sunt: zodiacul, astrologia, chiromanţia, clarviziunea, vrăjitoria, ghicitul, datul în cărţi, datul în bobi, zarul etc. Vestite au rămas în istorie Oracolul din Delphi unde prevestea Pythia, dar şi Casandra ori Sibila, cât şi Vrăjitoarele din Salem, victimele Inchiziţiei în lumea catolică. Heraclit, filozoful antic, trac de origine, ce depăşea cu mult filozofia din Academia lui Platon şi din Liceum-ul lui Aristotel, şi ei traci, îşi intitulează scrierile Oracole despre Schiţia. Abaris, marele înţelept schit, scrie o carte despre Oracolele schitice. Ce îi atrăgea atât de insistent la activitatea orantele antice dacă nu înţelepciunea străveche sub nuanţate exprimări ale experienţei de viaţă?
              
             Lumea veche a creat o fascinantă civilizaţie cu centre cultice sacre, depozite de înţelepciune, cu legi puternice care asigurau pacea creativă şi convieţuirea socială paşnică, pe care omenirea nu le-a mai cunoscut fiindcă: A fost odată ca niciodată. Este semnificativă istoria Nodului Gordian din Frigia, care lega oiştia carului zeilor, de nu putea numeni să-l desfacă, indicând activitatea codată a Preoteselor Orante. Alexandru Macedon l-a tăiat cu sabia şi misterul s-a pierdut, dar s-au păstrat în hărţile străvechii Geto-Dacii sub forma toponimelor, oronimelor, hidronimelor de unde au fost duse în toată  lumea şi mai dăinuie şi astăzi în memoria colectivă. Acestea fac trimitere la oracole, oratoare, orante ce impuneau subordonarea şi existenţa unei ierarhii necesare în sistemul de convieţuire paşnică şi creatoare al lumii vechi. Astfel, În UCRAINA există localităţi precum: Orativ, Orzonikidze, Orascov, Caragaci, Gargalâc, în RUSIA: Orsa, Ozerele, Ural, Habarovsc, în BELARUS: Orza, în POLONIA: Orneto, Orzeaza, Orbassano, Baniszoara, în CEHIA: Otrocovice, Otri, în SLOVENIA: Oravsca, Orav, în EPIR-Grecia: Orgilia, Gorgan, Guriţa, Vlaho-Goranti, Vlahorena, Zagorena, în CROAŢIA: Urlici, în SERBIA: Ohrania, în UNGARIA: Oreglas, Ormeniş, Orcheni, Oroshaza, în ELVEŢIA: Ortilos, Ozora, Orth, în ALBANIA: Vlore, în TURCIA antică: Kotiora, în ITALIA: Ora, Orani, Orgoloso, Florenţa, Oria, Orvieto, în SPANIA: Oviedo, Soria, în GRECIA: Oraiokastro, Orestias etc etc etc. De asemenea, localitatea Orleans era un vechi sediu al orelor din Franţa.
            Marile Preotese au organizat un puternic sistem de informaţii ce poate fi reconstituit pornind de la instituţia Orelor, cele care transmiteau informaţiile din gură în gură. Particula or se referă la oralitate, transmitere verbală, foarte bine conservată de expresiile româneşti: A da sfară-n ară, adică a asculta toţi, din om în om, şi gura lumii slobodă, părerea opiniei publice nimeni nu o poate opri şi este o armă de temut. Există şi expresii lingvistice consacrate ca: din oră în oră sau de la o Oră la alta care justifică aprecierile ce indică sistemul de informaţii vechi. În lumea creştină catolică de astăzi Urbi et Orbi este adresarea Papei, cu sensul de mesaj al Cetăţii - Urbe principală, către celelalte.
             Direcţia, ulicioara pe care se instalau sistemele de observaţii era Oraviţa, valea, via orelor. Orele transmiteau informaţiile la anumite intervale, de la o Oră la altă Oră, pentru cei ce deserveau Turnul  de observaţie de pe orăştine. Orele erau Vedele atât de prezente în toponimia geto-dacă. Ele vedeau toată valea şi ascultau, tălmăceau semnele sonore şi vizuale, preluau oraţiile de la Orele învecinate prin mesagerii vornici sau vornicele. Teama că eşti văzut de Cel de sus este o realitate veche.
             Pe teritoriul vechii Dacii arheologia a descoperit turnurile de pază tip locuinţă ce formau un sistem de supraveghere pe căile ce duceau la centrele cultice, cum sunt cele din jurul cetăţii sanctuar Sarmizegetusa, din Munţii Orăştiei, acolo unde se situează şi localitatea Orăştie, dar şi pe Mureş, pe Tisa, pe Arieş, pe Timiş, pe Argeş. Pe toate căile ce duceau la marile sanctuare se înşirau la distanţe relativ egale centre de observaţie şi de transmitere a informaţiilor de către Ora. Ei i se subordonau oarele şi oreşoarele dev pe valea Orăştioarei, Grădiştioarei, Slătioarei, Scărişoarei, Bucureştioarei, Sighişoarei, Kuzdrioarei, Belioarei, Rebrişoarei, Orţisoarei,Timişoarei, Cârţişoarei (termenii parcă amintesc ierarhia: superioară, inferioară, posterioară, anterioară etc).
              În Munţii Orăştiei există un adevărat zid chinezesc, o adevărată fortificaţie cu ziduri înalte de 4 -10 m înălţime, cu turnuri locuibile până la Jiu, spre Simeria, spre Novaci, spre Sebeş, spre Cioclovina, spre Băniţa. În jurul sanctuarului de la Sarmizegetusa se află opt cetăţi şi 30 de turnuri de observaţie pe 200 km pătraţi printre care: Tilişca, Căpâlna, Cugir, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe, Băniţa. Acestea erau situate pe înălţimi, dealuri, munţi numite: ponoare, grui, măguri, orăştine, ormenişuri, teluri, urloi, surle, gorgane, pripoare, mormane etc.
             Semnificativ este numele de Gruia, cu sensul de vorbitoare. Gruiul este dealul pe care vieţuiau oratoarele. Potirul sacru numit Graal are sens precizat în limbajul românesc în expresia stai la un pahar de vorbă, în sensul că licorile servite antrenau discuţiile sacre, deoarece a vorbi este dumnezeieşte. Crăiasa e Grăiasa, iar Craiul este Graiul, simbolizat material prin  Graal – Potirul, acel pahar umplut de har, însemn cultic străvechi. Crăişorul/Grăişorul este învăţăcelul ce se iniţiază pentru viitor (lângă Blaj există localitatea Crăiunelu de Jos).
             Şi în mitologie ne apar semne despre ore. Soarta e Torcătoarea, Ursitoarea e Depănătoarea (pune firul vieţii pe scul) şi Moartea e Tăietoarea. Zaratustra, mare preot antic devenit zeitate, semnifică forţa şi înţelepciunea celor trei Zâne ale Soarelui. Zara.tus.tra era fiul lui Oromazdes, spune Platon în Alcibiades. Mihai Eminescu aminteşte în poezia Ursitoarele că acestea cântă din organe, în sensul că orânduiesc viaţa oamenilor prin reguli transmise oral. Ce altceva era Regulamentul Organic decât o lege a ţării, o Constituţie. Grădina era zona de supraveghere a unei ore, iar curtea era ograda. Păsărilor domestice sunt numite şi în zilele noastre orătănii datorită gălăgiei pe care o fac urlând, la fel ca şi broaştele care orăcăie. A orăcăi îşi are rădăcina tot în meseria de oratoare şi ne conduce spre înţelegerea faptului că se consultau periodic, se ciorovăiau, sporovăiau în mod necesar, constituiau până la urmă un cor ce nu există decât cu un dirijor.
             Negru Vodă, întemeietorul Ţării Româneşti, se numea Nicoară, dar şi Angrus adică Glasul cerului, iar ţara lui se numea în vechime probabil Angru-Vlahia, devenită Ungro-Vlahia cu sensul de Valahia graiului ceresc, nicidecum Valahia neagră sau Valahia dinspre Ungaria cum  a fost atât de defectuos implantat, de-ai crede că s-a mutat Africa în emisfera nordică. Angru-Vodă a ctitorit vestita biserică cu hramul Sfântului Nicoară (nume ce indică pe creatoarea Cerului şi Pământului, Zeea geto-dacă Nika) al cărui turn unic mai există, iar urmaşii săi au avut numele de Nicolae cu precizarea: fii de Basarabă.
Râul Argeş, o salbă de aşezări sacre străvechi, avea în Antichitate numele de Ordessos (grecizat) care este Ordesa – Ora.deea, Zâna coordonatoare – autoritatea de necontestat. Dorna este o veche localitate ce poartă numele Deea Ora Na, adică Ora ieşită din apă. În Schiţia Minor exista cetatea Orgame, pe limanul Razelm.
             Multe mănăstiri, dar şi biserici din România, sunt pe vechile ruine ale vetrelor de cult şi au păstrat numele străvechi, cu toate că localităţile se numesc altfel. Lângă Hunedoara este Orlea numită şi Sântămaria ca şi comuna Gurasada, iar biserica Criscior se află în  Brad. În judeţul Botoşani există mănăstirile Vorona şi Gorovei. Mănăstirea Călugăra este în judeţul Caraş-Severin, iar mănăstirea Viforâta în judeţul Dâmboviţa (în vechime Vihorâta sau Vihorăşti). Căscioarele este numele bisericii din comuna Găiseni-Giurgiu. La Bozioru-Buzău, într-o stâncă din mijlocul câmpului, se află un complex monahic numit Nucu, care e de fapt Nika. De asemenea, mănăstirea cu numele Voroneţ de lângă Gura Humorului poartă în denumire activitatea sacrelor Ore. Govora este o localitate vestită din România cu semnificaţia de vorbitoarea. În limba rusă govoriti înseamnă a vorbi. Şi alte localităţi au păstrat numele vetrei de cult străvechi, chiar dacă hramul bisericii e creştinat.
             De pe orăştine, locuri înalte, se vedeau cel puţin două turnuri de observaţie, iar pe văi, în amonte şi în aval, erau numite identic, dar cu precizarea că erau de sus ori de jos (spre exemplu Orăştioara de Sus şi Orăştioara de Jos, pe direcţia Sarmizegetusa). Orăştinele au existat pe tot cuprinsul Daciei străvechi. În Grecia este vestită localitatea Kalambaca situată la poalele munţilor, unici în felul lor, numiţi Meteorele, unde se păstrează şi în zilele noastre vestitele lăcaşuri de cult, pe stâncile imense, greu accesibile, de crezi că sunt căzute din cer precum nişte meteoriţi – şi ei nişte vestitori, dar ai Cosmosului.
             Oroşan este locuitorul de pe munte, iar moroşan cel din Maramureş. Oros în greceşte înseamnă munte, iar agora piaţa centrală în care cetăţenii discutau politica polisului.
             Ora.ştie şi are îndatorirea să se subordoneze preotesei Ora.deea, dar mai ales pentru că pe direcţia de informaţii Ora.viţa  se menţinea sistemul de legătură considerat divin încă de la facerea lumii de către Zâna Ora.Nika, termen ce se găseşte şi în sanscrită.
             Din străvechime Nika este Zeea Prometee a geto-dacilor. Numele ei se păstrează şi în zilele noastre înscris pe pecetea pristornik, aplicată pe pâinea sacră, dar şi dăltuit pe stâlpul de la căpătâiul celor întorşi în apa şi pământul începuturilor (N.I.K.A.). Ora.Nika a coordonat orogeneza asistată fiind de marile energii cosmice numite în mitologia geto-dacă măginike, adică megaenergii. Cuvântul Nic.oară are aceeaşi semnificaţie cu Ora.nika şi e corectă expresia biblică în care se precizează că la început a fost Cuvântul. Coronis este coroană cu sensul de oratoarea cerului de pe înălţime, iar Flora e Zâna Oră a florilor. În România există localitatea Nicoreşti, dar şi sute de localităţi cu trimitere directă la Nika şi la Ora. Limbajul geto-dac conservă prezenţa insistentă a acestei Zâne străvechi pe toată aria românească de astăzi. Este îndreptăţită prezenţa zânei Nika.Ora (Nicoara) mai ales când facem referire la jaloane măsurării timpului.
             Într-o lume a Marilor Preotese care în mod necesar erau şi talentate oratoare, este normal ca Nika să fie Or.Nika începuturilor. La facerea lumii era prezent Cuvântul cum este consemnat în scrierile sacre. Enki-Nika, cea de pe ape, din miturile de odinioară, a coordonat oral măreaţa transformare de separare a uscatului de ape şi de  făurire a centurii de protecţie a Pământului, atmosfera, făcând posibilă existenţa. În poezia Luceafărul, Mihai Eminescu individualizează  gura sacră, unică în Univers, ce se află în subordinea Creatorului: Vrei să dau glas acelei guri/ Ca dup-a ei chemare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare? În Delta Dunării există Gura Sacră - Orhe, numită azi Braţul Sf. Gheorghe. 
             Centrul divin de coordonare al Orelor era Ornika. Oradeea supraveghea activitatea de informare a Orelor mai apropiate, care primeau informaţii de la Orăştine, de la Orăştioarele de la căscioare. Uniunea Orelor se numea ortăcie. Ortă înseamnă trupă, ceată, grupare. În misiunea lor, Orele erau recunoscute printr-o tăbliţă din os, piatră, ceramică, lemn, metal ori cusătură a simbolului, ce proba apartenenţa la ortăcie. Ortul a ajuns până în zilele noastre ca mijloc de plată şi de schimb. Ortul, legat de măsurarea cu cotul, este păstrat în expresia cot de-un Ort şi aţă de-un slot. În jurul cetăţii Slon trăiau slonii, simnii, dar şi coţii, iar monedele lor puteau să se numească sloţi. Orele foloseau ortul ca monedă, iar sloţii foloseau coţii, slotul şi cotul. Mă doare-n cot exprimă sărăcia din buzunar, dar şi nepăsarea faţă de informaţiile primite, faţă de respectarea regulii, a legii, a poruncii.
             Numele unor mari preotese erau individualizate prin Ora indicând şi faptul că era oratoare sau orantă, cum le numeau grecii, adică bune vorbitoare, cu dicţie clară, cu logică în exprimare, capabile să se facă înţelese. A existat cetatea Cotyora pe litoralul sudic al Mării Negre, construită de grecii antici. După denumire aceasta adăpostea un centru cultic al Coţilor sacri din curbura estică a Munţilor Carpaţi în care marea oratoare era Kotya, aşa cum este inscripţionat pe craterul de cult din tumulul de la Agighiol, judeţul Tulcea, România. Oroles, dar şi Cotyos au fost un regi schiţi. Tucidides, istoricul antic, era fiul lui Oroles. Martirii din secolul al IV-lea se numeau: Oris, Iorest, Iorei, Orentie, Oreozila, Orest, Orantie, Ornon, Ortisie, Orghe, Orgame, Orentie, Orezila, Ortisie, Orest, Oretie Zagoreu etc.
             Ora se regăseşte şi în cuvinte ce indică rudenia: sora, surori, surioare, fecior, fecioare, verişori şi verişoare. Feciorul şi fecioara erau copiii Orei, iar verişorul şi verişoara erau nepoţii acesteia.
             În zilele noastre, locul din mină unde se lucrează se numeşte ort, iar grupul de lucru ortăcie. Membrii grupului se numesc ortaci. Fiecare ortac purta o tăbliţă, Ort, şi posibil să fi lucrat un anume timp precizat de ora, cunoscute fiind condiţiile grele de muncă. Există localitatea Orţişoara drept mărturie. Este uşor de observat că oronimele, dar şi patronimele ce includ denumirea ora dăinuie din vremuri multimilenare ca şi preotesele Ore.
             Orânduiala, ordinea era programul impus de către Orele Preotese ale geto-dacilor, care au născocit şi regulile de convieţuire ale lumii vechi, cunoscute drept Legi belagine sau Lex antica valahorum, ce au inspirat toţi legiuitorii antici. Orele erau urmăritoarele, urătoarele, veghetoarele cetăţii.
             Orto înseamnă şi în zilele noastre drept, adevărat, corect în raport cu realitatea practică, iar un termen al modernismului tineretului de astăzi se referă la soto având acelaşi înţeles.
             Orele aveau ca semn distinctiv în vestimentaţie o cingătoare, un brâu, balţ ce proteja mijlocul, brodat cu simboluri specifice, întâlnit şi la regina amazoanelor, Hipolita, preluat de creştinism ca brâu al Maicii Domnului. Acest brâu se numea ortă şi la slujitorii de la curţile domneşti. Primarii din zilele noastre poartă tricolorul în diagonală, pe piept, ca semn distinctiv al funcţiei cu care sunt învestiţi.Pe statuetele feminine din Cultura Vădastra, vechi de 5000 de ani, costumaţia este identică cu cea din zilele noastre, iar numele cetăţii ne poartă cu gândul la un astru special vizibil.
             Oralul este o bentiţă de pânză albă cu  nouă cruciuliţe din fir negru şi roşu ce se aşază peste gura celui decedat pecetluind drumul fără întoarcere al sufletului. Orariu se numeşte şi bentiţa purtată de preot în timpul slujbei, peste umăr, ce se continuă ca un brâu. Soborul de preoţi este o grupare cultică. Din aceeaşi categorie de limbaj face parte şi Oborul Jidovilor ce denumeşte lăcaşul acestora la Polovraci, dar şi Masa Jidovilor din Munţii Sebeşului. Staor, sobor, stabor era consiliul de conducere al Orelor. Sfatul bătrânilor este denumit stabor cu sensul de cel ce stabileşte orânduiala şi veghează să fie respectată.
             Mi.Oriţa este a mea Oriţa, cea care îl vesteşte pe mândrul ciobănel de orânda ce îl aşteaptă. Este Boriţa, adică marea Oriţă din zilele noastre, care este o caprină cu care se colindă de Anul Nou: Mi.oara l-a plâns,/ Pe iarbă l-a-ntins,/ Cu glugă l-a-nvelit,/ Cu brad l-a-mpodobit. În cartea Dacia Sacră, Adrian Bucurescu ne aduce în atenţie o variantă a baladei Mioriţa în care ciobănelul conversează cu  căpriţa năzdrăvană. Boriţa este Marea Preoteasă ce vesteşte începutul de An Nou pe la curţile gospodarilor în Transilvania, unde e foarte bine primită de toată comunitatea. Cioporul de capre de Anul Nou dovedeşte mulţimea vetrelor cultice ce păstrează iniţierile străvechi, recunoscute de toţi. O mare zână, mult respectată în religia fierarilor, este Sfânta Sara cu trimitere la Saraba. În Dobrogea hramul bisericii se numeşte zbor, când oficiază un sobor de preoţi. Pastoraţia este oraţia – rugăciunea, poveţele preoţilor care şi în zilele noastre păstoresc ascultătorii.
             Cuvântul ORA este explicat în DEXI ca unitate de măsură a timpului, regăsită în numele mecanismului ce măsoară minutele şi secundele ce compun durata unei ore. Aşadar, or.nik este un ceas de perete sau un ceasornic, ornicul de soare este un cadran solar, ornicărie este atelierul de făcut ornice, iar ornicarul meseriaşul, specialistul acestor mecanisme. Orologiul este ceasul cu mecanism sonor, ca dovadă că ora transmitea oral mesaje din timp în timp. Ceaslov este o carte bisericească cu rugăciuni pentru anumite ore, este cuvântul Orei (Ceas.slov, unde slovă înseamnă ştiinţă de carte, învăţătură). La biserica Sfântul Sava din Cappadocia se ţinea în anul 512 slujba numită Rugăciunea ceasurilor.
             Orologul sau orologierul era specialistul în domeniul măsurării timpului prin ora de 60 de minute şi fiecare minut de 60 de secunde. Orele s-au grupat în număr de 24 pentru a marca mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Prima oră indică punctul maxim al întunericului şi începe în momentul când se crapă de ziuă şi apar zorile strigate de Orele ce vegheau fenomenul. Este des întâlnită expresia ore zilnic cu indicaţia că orele sunt jaloanele zilei ce cuprinde, cosmic vorbind, şi întunericul şi lumina din cele 24 de Ore. Altădată se spune la aromâni altă.oară. Există cuvântul rigoare cu semnificaţia de ordine logică în gândire, specifică numai unor iniţiaţi cu rang înalt. Rigă însemnând regină şi rigoare este un alt termen ce desemnează Regina Orelor. Sporadic, cuvânt ce conţine particula ora, semnifică spor.dic - legat de zeitate cu sensul din când în când, arar.
             Orele sunt purtătoarele de ştiri prin viu-grai. Informaţiile se transmiteau şi prin semne, simboluri, în locuri tainice, încrustate pe pietre, copaci, ciuperci sau pe răboj etc. Sistemul de informaţii străvechi utiliza şi semnale vizuale cum erau focurile înălţate pe culmi. Ca semnale sonore se utilizau: toaca, tulnicul, buciumul, tobele, bătutul pământului cu bâtele, cu picioarele etc. Există localitatea Gura Vitioarei lângă Vălenii de Munte, dar şi Horodişte, care ne conduce direct la sensul de oralitate, viu-grai al transmiterii ştirilor.
             Orgiile erau consfătuirile, vorovirea, controversele, boscorodeala, întâlnirile dintre ore sub coordonarea Ora.deei, unde se stabileau orânduielile, întruniri ce se încheiau prin ospeţele iniţiatice organizate cu acest prilej, gustând din licoarea sacră, ce se putea foarte bine să se numească horincă, mai ales că dansul specific al Orelor era Hora. Este posibil ca instrumentul muzical să fi fost vioara, recunoscută pe via, calea Orelor. Ciorovăiala ne indică convorbiri cu multe controverse. Furtunoase erau aceste întâlniri dacă limbajul le-a conservat ca fiind înfricoşătoare şi probabil se lăsau cu pedepse grele, oropseli ori se bucurau şi se manifestau zgomotos, depăşind limitele orânduite, de se transformau în orgii. Ororile erau ştirile rele sau atacurile violente ale turnurilor oratoarelor. Instituţia orelor era bine organizată, după legi severe şi în condiţii greu de trăit, adică în oropseli.
             Recunoaşterea meritelor era tot apanajul orelor. Acordarea onorurilor se făcea într-un ceremonial condus de către ORA, care rostea ORAŢIA de învestire, după care îi acorda un însemn celui onorat în public. Oraţiile s-au păstrat până în zilele noastre şi se folosesc cu ocazii deosebite cum sunt: oraţiile de nuntă, de naştere - pentru îmbunarea ursitoarelor, de înmormântare - sub numele de Cântecul Zorilor, Surorilor etc. A fi onorat înseamnă să ai şansa să fii prezentat într-o lumină favorabilă de către Ora, care susţinea oraţia prin care îţi elogia meritele şi te înălţa în ochii celorlalţi. Înălţarea a fost mereu ţinta eticii străvechi. Legat de locul unde se realiza Înălţarea de sub soare se conservă cele mai multe denumiri de sub soare: gorgan, grui, gură, goran, gotgan, hoară, măgură, morman, movilă, maldăr, orgele, ogradă, orăţie, orăştina, orodiştea, oroi, ponor, pripor, pridvor, surlă, tell, urmeniş, urdină, urdiniş, urloi, urlat, urcuş, urse, vede etc. Sub.suoară (subţioară) înseamnă sub mâna Orei fiindcă su înseamnă mână după Constantin Daniel, opinie împărtăşită şi de I. L. Cueşdean. Sudoare poate simboliza apa de pe văile râurilor, de sub orânda de sub mâna Orelor.        
             Diodor din Sicilia scrie în Istoria Universală că Zeus le-a dat poruncă Horelor să aducă rânduială în vieţile oamenilor...că numai supunerea în faţa legilor şi respectul faţă de ideea de dreptate şi pace face fericită viaţa oamenilor. Iată că activitatea Horelor-Orelor era de a impune rânduială spre binele oraşului, cetăţii.
             În Dacia, ora orelor este Nika-Ornika, creatoarea lumii prin orânda cuvântată a  gurii sacre. Mitogeneza are în centrul său personalitatea mitologică Nika descoperită în Tăbliţele de lut ca fiind Enki - Nike – Nika, denumire unică şi originală, exprimată numai în româneşte prin Nicoară, dar şi prin Pasărea Pfenix, care are semnificaţie numai pentru noi, urmaşii geto-dacilor, care o numim Faniska. Ora este Marea Preoteasă ce o slujeşte pe Nika - Zeea timpului uman. Fiecare Mare Preoteasă era şi o bună oratoare, element important pentru a prezida ceremoniile cultice. Artemiza era numită în Sparta Ortia, iar în Dobrogea se numea Almiris. Preoteasa Kotya avea numele inscripţionat pe vasele sacre utilizate la ospeţele iniţiatice de Sarabă descoperite în tumulul princiar de la Agighiol, din Delta Dunării, dar şi în centrele cultice din sudul Dunării. În Câmpia Tisei alte ore îşi făceau datoria: Ora.deea, Arad, Timişoara.
             Am amintit deja faptul că termenul castel se poate traduce prin casa de pe tell, iar, în acest context este clar că Teleorman este ora de pe tell, cea care, de la înălţimea cerului, transmite informaţii din tell în tell. În zilele noastre releele de radio – televiziune şi telefonie mobilă ori antenele de satelit au primit aceeaşi misiune de pe înălţimi. Turnul-cetate, castelul erau semnalat printr-un fanion, numit praporă, existent în bisericile noastre şi care se poartă în fruntea convoiului mortuar. Praporele, steagurile, stindardele au fluturat mereu deasupra turnurilor, pe castele. În timp s-au constituit în jur aşezări mai mari. În judeţul Braşov există localitatea Tipia Ormenişului cu trimitere directă la înălţimile unde oficiau orele, dar şi la realitatea că în jurul turnurilor de observaţie era o lume, un ormeniş, o mulţime de salahoare ce slujeau misiunea Orei şi nu erau oricine. De la Turnul Orei se înfiripă orăştina, orodiştea, ormenişul cu numeroşi locuitori, ca în final să se constituie oraşul. Gorod înseamnă oraş în limba rusă.
             Harta lui Ptolomeu (141 d.H.) arată în Dacia existau peste 47 de asemenea oraşe – cetăţi. Pe harta statului geto-dac condus de Burebista, vechile orăştine devenite ormenişuri, apoi oraşe-cetăţi sunt cel mai convingător postate în jurul cetăţii Sarmisegetuza. Ele justifică rolul orăştinelor ca puncte de pază şi de informaţii cu privire la căile de acces către centrul de cult. Centrul oraşului se păstrează şi în zilele noastre ca loc de întâlnire al locuitorilor pentru evenimentele deosebite, dar mai ales pentru a schimba informaţii, a asculta ştirile oficiale.
             Am pornit în această introspecţie de la oiconimele Oradea, Orăştie. Am înţeles în fianl că existenţa localităţii Ora.deea ne îndreptăţeşte să avem în vedere un sistem ierarhic al înstituţiei ORELOR: de la orăştioare la Ore, pe via - direcţia de supraveghere a zonei, adică Ora.viţa, coordonate din centrul cultic unde sunt stocate şi prelucrate ştirile. Deci ORA este o personalitate importantă pentru protecţia şi securitatea vetrelor şi centrelor de cult, a informaţiei. Ora e cea care trebuie să ŞTIE (Oră.ştie) ce este important pentru existenţa cetăţii, iar în orice cetate Ora era cea care primea informaţii de la turnul-cetate cel mai apropiat, de la o Mare Preoteasa Oră care i se pleca ZEEI PROMETEE, Zâna începuturilor, NIKA.
             Am insistat pe feminitatea ORELOR pentru că sunt atestate arheologic din vremea Marilor Preotese, dar mai ales pentru că exprimă intuiţia, abilitatea, diplomaţia, stăpânirea de sine, forţa inteligenţei omeneşti, atribute feminine. Lor li se alătură acela primordial de sacră născătoare din toate timpurile, cea care transmite limbajul unui popor prin limba maternă. În aceste condiţii MAMA este prima oratoare a existenţei, acea fiinţă U.NIKĂ înzestrată cu darul de a comunica pruncilor întreaga ştiinţă a lumii.


  
 Mic dicţionar:



întro-doa  -  la întâmplare;
oca - demn de a suporta vorbe rele;
oară  - cu greutate mică;
hoară  -  sat, localitate (la macedoneni);
oraş -  urbe;
horincă  - ţuică, băutură alcoolică;
(a) sforţa – a forţa;
istorie  - evenimente din trecut;
statornic – neschimbător;
zăvor  -  încuietoare pentru uşă;
onoare – respect de sine;
ponoare – dealuri;
odinioară – mai demult;
(a) orcăi  -  a vorbi în orcă-grupare;
strânsoare – legătură strânsă;
licoare – băutura zeilor; băutură magică;
grai  -  limbaj;
grui - deal de pe care se gia;
gargară  - a vorbi fără rost;
izvor  -  gura râului;
pripor – coastă de deal;
sonor  - care se aude;
(a) sporovăi  -  a vorbi multe;
(a) sforăi  -  a scoate sunete în somn;
or  -  referitor la gură,
orac  -   orăcăitul broaştei, onomatopee;                    
(a)     orândui  -  a aşeza în ordine;
oracol  -  prezicere, profeţie, prevestire;                     
origine -  punct de pornire;                                                                       
original – unic;
oral  - spus din gură;                                                                                          
oriunde  - peste tot locul;                                                                         
orizont  - zare, linia care ni se pare că se uneşte cerul cu pământul;
oraţie   -  felicitare, urare;                                                                           
orişicând – oricând;
orar - program pe ore; veşmânt bisericesc;
orişicât  - oricât;
oratoare – cea care spune oraţia, vestea;
oratoriu – loc de rugăciune, paraclis în biserică;                                           
ornicărie -  atelier de ceasuri mecanice;                                                  
orologie  -  atelier de orologii;
orologiu – ceas cu pendulă;
orădean   -  locuitor din Arad;
(a) orăpăi  -  a face zgomot;                                                                       
orastică -  plantă care îşi schimbă culoarea cu fiecare oră;                          
ort - ban din vechime;                                                                                                                
ortă - regiment, ceată, grupă;
orătanie - pasăre de curte;
orândar  -  cel ce face regulile;
orândaş - om ce respectă rânduiala;                                                        
ortodox - cel ce respectă legile fără abateri;
orândă -  soartă;                                                                                         
ortoman - om ce respectă rânduiala;
prooroc  - prevestitor;
voroavă  -  vorbă;                                                                                               
ordin - regulă obligatorie;
ordonanţă – ordin; supus;
vornic - mesagerul Orei, cel ce transmite oraţia;
(a) zornăi – a face zgomot;
tartoră – şefă.
 

Bibliografie:

1. I.L.Cueşdean, Marea enigmă a românilor antici, Editura Solif,  Bucureşti, 2007;
2. Dicţionarul explicativ ilustrat al Limbii Române, Editura Harta Europei;
3. Diodor din Sicilia,  Istoria Universală, Editura Obiectiv, Craiova.