Olimpia Cotan-Prună
Înţelepciunea străveche a Daciei Antice,
ştiinţă a energiilor dintâi când izvorau lumine, de la Scrisoarea I la Memento Mori, de la Rugăciunea
unui dac, la Gemenii, Sarmis, Ursitoarele, unde omul şi zeii îşi
măsoară forţele la dimensiuni cosmice, unde
strălucesc energiile feminine ale
iubirii ce dau echilibru existenţei giganticelor creaţii cosmice eminesciene, refac tradiţia primordială
geto-dacă (R. Vulcănescu).
Gigantic şi
genial, poetul Mihai Eminescu atinge
cotele absolutului în Legenda
Luceafărului de pe bolta creaţiei literar-filozofice universale, ţăşnind pe
poarta naţională a Geto- Daciei, din inima multimilenarei vetre a Vechii
Europe, în cotitura Munţilor Carpaţi. Poemul Luceafărul sclipeşte în tangenta existenţei ce atinge Kogaionul
străvechi unde veghează Marile Preotese slujind coloana de Lumină - On, traiectoria înţelepciunii
geto-dacilor nemuritori din Grădina de
aur, raiul Daciei vechi, la umbra Negrului Castel.
Pe axa de
lumină a poemului cosmogonic Luceafărul,
Mihai Eminescu clădeşte, pornind de la Cătălina,
momentele cheie ale esenţei lumii, cu limitele şi continuitatea lor, în
universul cunoscut ori intuit. Cătălina,
o fiinţă special aleasă, e Fata din grădina de aur, locul unde Dumnezeu a pus Rai în Eden (grădină). Este cea care poate reface o lume din privire şi din
gând în timpul conversaţiei cu Luceafărul
din Cer, mesagerul Hiperion, deoarece doar fata
are amintirile începuturilor. Eminescu reconstruieşte regresiv istoria străveche
prin Regina Thomiris în Sarmis, iar
prin Cătălina reface căile cosmogonice universale, depăşind cu mult ştiinţa
timpurilor sale. Astrul nopţii se
diferenţiază net de existenţa umană, fiind atras de forţa energiile iubirii ce îi sunt străine, dar care, puternice, îl
individualizează în Univers.
Calea Luceafărului e deschisă
spre Părintele Universului căruia i
se poate adresa direct, numindu-l Tată
şi Doamne, apoi Domn, acesta explicându-i cu răbdare diferenţele dintre cele două
lumi. Nu-i dezvăluie şi scara universală a cerurilor de unde nicio treaptă nu
poate lipsi fără să zdruncine întregul universal, precizând că moartea nu se poate, moartea
pământeană şi cea cosmică fiind diferite precum lumile ce îi despart.
Tatăl
ceresc, Părintele nu se identifică niciun moment ca structură spiritual-energetică
cu Soarele şi nici Luceafărul nu se consideră din alaiul solar. Întoarcerea la energiile primare prin
care s-a născut Totul, simbolizează
renaşterea prin creaţie divină şi umană, prin energii asimilate de forţa duhului feminin, zidit de Eminescu
în jurul Cătălinei, situată în vârful piramidei pământene.
Pentru Tatăl ceresc Luceafărul e Hiperion (on – lumină) şi îi precizează că el nu
este o rază oarecare ci aparţine luminii
celei dintâi motiv pentru care poate conversa telepatic cu fecioara în gând purtat de dor. Şi fecioara e fărâmă
din lumea începuturilor ce rămâne o vecinică
minune, chiar dacă nu mai are acces
nemijlocit la cuvântul cel dintâi.
În vecinătatea
Cătălinei, temelie e lumea împăraţilor şi împărăteselor în care bântuie Cătălin, copil din flori şi de pripas, cel mai nou ivit în Universal
existenţial uman, care întră în contact vizual cu Luceafărul, dar nu este
tulburat de lumea aştrilor. Cătălina antrenează în conversaţie cu Luceafărul scara
universală a energiile de la cuvântul
cel dintâi, când izvorau lumine, până
la neantul uitării. Liantul reconstrucţiei
descifrărilor cosmogonice în Legenda Luceafărului
e prea frumoasa fată, e vestala,
fecioara pe care astrul o surprinde fizic, psihic, capabilă de intuiţii geniale
pe temeiul sensurilor existenţiale.
Portretul
Cătălinei ne trimite în lumea străveche a fecioarele de la începuturi, motiv
pentru care ea e unică la părinţi şi
mândră-n toate cele, că e fecioară între
sfinţi, ca luna între stele, subliniind aspectul măreţiei sale în raport cu
puzderia de existenţe umane din jurul său, ce îi poartă divinul respect
deoarece este luminată şi sacră
născătoare.
Nu este o
întâmlare faptul că Mihai Eminescu porneşte
de la lumea legendelor, aspect precizat în titlu. L-a cunoscut pe Nicolae Densuşianu,
care a fost prezent la Junimea sâmbătă, 24 aprilie 1882, acasă la Titu
Maiorescu, şi a audiat noua poezie a lui Eminescu Legenda Luceafărului, pe care a reascultat-o în mai 1882, când era
prezent şi B. P. Haşdeu, personalităţi cu ample cunoştinţe din mitologia geto-dacă,
veritabilă istorie paralelă ce păstrează înţelepciunea lumii.
Densuşianu a
fost primul dintre români care a explicat simbolistica categoriei filozofice Hiperion şi a folosit metoda reconstrucţiilor
regressive, aspect ridicat la rang de ştiinţă de către Eminescu în Luceafărul, ce parcurge calea către
începuturile cosmogonice, unde Demiurgul îi dă înţelepciune din cuvântul cel dintâi, fiindcă numai la
strămoşii noştri geto-daci cultul este cosmic.
Călătorul
german R. Chunisch, de la care se crede că s-a inspirit Legenda Luceafărului, din basmul Fata în grădina de aur, a trecut prin România călătorind spre Istanbul
în anul 1861. În anul 1902, Ilarie Chendi considera că povestea poate fi
considerată ca o variantă la Luceafărulul, iar D. Caracostea arată că acest basm e creaţie originală de întâi ordin,
pătrunsă de spiritul şi farmecul lexical şi ritmic propriu creaţiilor
eminesciene.
Cătălina e cheia poemului fiindcă antrenează energiile cosmice şi telurice
pe axa existenţei. Este conştientă de limitele sale când spune Luceafărului că:
Pe calea ce-ai ales n-oi merge niciodată… chiar dacă e din rude mari împărăteşti rostul ei e
numai aici, pe Pământ. Cătălina e veşnică
minune ca şi Luceafărul că-s din lumina cea dintâi. Fecioara e un odor nespus
şi la chip că-i dulce şi înaltă / Şi de
la creştet la călcâi / Un chip tăiat de daltă. Are forţa să împle şi sufletul şi inima cu energiile
astrale. Luceafărul trecut prin
întuneric, unde-i frig de i se înmoaie aripile, pentru prima dată plânge, în
sensul că apropierea de Cătălina, deţinătoarea energiilor iubirii, l-a
cutremurat cu bucuriile sacrului uman, fiinţare
din adâncuri înfiorate.
Cătălina,
fecioara, deţine secretul
nemuririi codificat în celula existenţei pământenilor, iar
Luceafărul nu ştie cât de multe aspecte îl deosebesc şi de ce insistă Părintele-Demiurg
atât ca să-l convingă de locul lui ştiut
din cer ca fiind unic. Trecerea în lumea Orelor, care cunosc iubirea, este
imposibilă şi nu este vorba doar despre timp. O altă soartă ar însemna
dezintegrarea creaţiei cosmice Lumină din
Lumină, moartea întregului, şi nici Demiurgul nu poate să-şi renege măreaţa
lucrare cosmică pentru o rătăcire tangenţială de-o clipă. Luceafărul poate cere orice, dar moartea nu se poate.
Într-o primă versiune a poemului Luceafărul o vede
pe Cătălina ca pe o mireasă-n ziua cea dîntâi: Eu sunt Luceafărul de sus/ Iar tu îmi eşti mireasă, amândoi având
origine cosmică comună, ca după alte corecturi, poetul să ducă în viitor gândul
de a-i fi mireasă, aspect posil dacă
ar putea fi muritor ca o Oră. Luceafărul
pare a răsări pe veci, dar
Cătălina, Fecioara-mamă a tuturor pruncilor, există cu precizie ştiinţifică, în
concretul fizic în mod necesar pe Pământ.
Ora
de iubire nu este o dimensiune
temporală, timpul nu există pentru Luceafăr, dar punctează faptul că în vechimea
multimilenară au existat Marile Preotese Ore ale hiperboreenilor, ce-au jalonat
timpul terestru şi-au creat cea mai bogată civilizaţie, din care face parte şi
fecioara, cum argumentez în
comunicarea Oradeea - zâna secretă a
hiperboreenilor, susţinută la Liga Renaşterii Daciei Bucureşti.
Cerându-i
Părintelui să-i dea o altă soartă, acesta îi prezintă Luceafărului omenirea
ca fiind trecătoare la scară individuală, deoarece în cazul pieiriilor, S-ar
naşte iarăşi oameni la scară cosmică.
Secretul este deţinut de feci.oară, în subconştient, ea
fiind capabilă să reînvie omenirea,
argument regăsit în androginia din natură, bănuită în codul celulei umane de
ştiinţa timpurilor noastre, intuită de curajul genialului iniţiat Mihai
Eminescu ce deţinea atâtea secrete la care ştiinţa a ajuns după sute de ani. (vezi
şi studiile M. Câmpan şi Oanei Opaiţ).
Multe realităţi sunt înscrise în codurile nedescifrate
prezente în imaginile Luceafărului.La început este un tânăr mândru ce se sprijină pe un toiag cu trestii, ca un mag
călător, a doua oară e ilustrat ca un voievod
cu păr de aur moale, iar ultima dată ca un
mândru chip al cărui tată e Soarele, iar mumă-i este Noaptea. Înfăţişarea plină de înţelesuri este picturată
în scena în care astrul are plete negre
şi giulgiul negru, pe când Cătălina
rămâne neschimbată şi spune că-n veci îl va iubi. În călătoria sa Luceafărul
află că el nu este unic precum fata
de împărat, spunându-i la despărţire: Ce-ţi
pasă ţie chip de lut/ Dacă oi fi eu
sau altul.
Cătălina e o făptura deosebită, unică, poetul subliniind
că totul a fost odată ca niciodată, irepetabil deci. Ca personaj
de basm e plină de înţelepciune, o personalitate cunoscătoare a iniţierilor
străvechi geto-dace pentru care stă mărturie creaţia eminesciană, desprinsă
parcă din Dacia Preistorică a lui N.
Densuşianu. Fecioara rămâne cea mai înzestrată fiinţă din univers,
sub toate aspectele. Cătălina e capabilă să înţeleagă energiile astrale ce
compun băiatul care- i din flori şi de
pripas, ivit în universal uman mai târziu, ca fiu al energiilor îngemănate
dintre Cer şi Pământ, ce-a fost adus în lumea cultică drept Tatăl creator, ce
indică statutul special al acestuia, fiindcă în mod necesar presupune şi
existenţa unui Tată necreator. Fecioara e de când lumea pe Pământ, este
mireasă-n ziua întâi, e veşnica minune, o vestală specială a Zânei
începuturilor, cunoscută de pământeni cu numele de Magi.Nika –Victoria, cum spun
învăţaţii, o victorie măreaţă o fi decâteprezentată de nemurirea umană prin
procreere. Cătălina îndeamnă a ironie Luceafărul să încalce legităţile cosmice pentru
a se întâlni în realitate nu numai în suflet
şi în gând, conştientă că această cale nu-i este accesibilă, că Pe calea ce-ai ales/ N-oi merge niciodată
şi permanent face deosebire între lucrarea gândului
purtat de dor, proces psihic individual, şi cea a sufletului care e spirit universal prin care se poate
apropia de Luceafăr.
Fata de împărat locuieşte într-un castel, deci într-o casă de pe tell,
înălţime, precum ormenişurile străvechi ale Marilor Preotese Ore, înconjurate
de apele ce s-au retras la începuturile dintâi, de pe cea mai înaltă insulă PelasGia,
o gură de rai, un picior de plai, unde trăiau odinioară, hiperboreenii, unde Eminescu o
descrie pe Zâna Dochia. Cătălina nu-şi pune problema să-şi schimbe traiectoria
fiindcă intuieşte că involuţia cosmică e imposibilă şi că pământenii se
caracterizează prin nevoia aspiraţiei
evolutive spre cerurile de pe scara cosmică,
pe când Luceafărul îi promite cerurile sale, unde se crede
slobod şi află că-i de fapt captiv în
veşnicie. Fata de împărat e astfel unicat.
Cătălina, deloc surprinsă,
are curajul să-i încredinţeze dorinţele ei, pe când Luceafărul, Părând pe veci a răsări, e surprins de
învecinarea tangenţială cu pământenii, un moment atras de energiile iubirii
feciorelnice. Cătălin e văzut ca un copilaş dependent de rochia împărătesei,
Zâna cea mare, Nika Oră, a cărei subordonată e şi Fecioara, dar pe alt plan.
Eminescu ne transmite ideea că fecioara e o
permanenţă şi istoria omenirii e marcată de prezenţa Fecioarei cu Pruncul, cu veşminte
specifice mileniilor şi locurilor atât în conţinut cât şi în formă, precum
Cybele şi Atis, Daciana şi Dochius, Căluiana şi Căluian, Isis cu Horus, Leto cu
Doris, Maria cu Iisus etc… cum la Densuşianu, în Ţara Haţegului, în cea mai
veche biserică ortodoxă, Iisus e mesagerul cu cămeşă dacică.
Cătălina eminesciană este plină de înzestrări, la
înălţimea energiilor iubirii ce-şi acceptă conştient steaua cu noroc înfruntând prigonirile soartei de o veşnicie, ce-i
liberă doar în cugetul nerostit, unde-şi croieşte o lume intangibilă în balanţa energiilor universale cu planuri şi
trepte diferite, de o mare complexitate, pe care numai omul, în măreţia sa, le intuieşte rosturile existenţiale pe axa
Kogaionului ce leagă Cerul de Pământ.
Prin Cătălina, Mihai Eminescu face trimitere la Cuvântul cel dintâi prin care se pot pătrunde sensurile cosmogenezei,
în care făptura primordială e fecioara,
lăudată ca prea sfântă născătoare,
ce-a dominat prin orândele clare într-o lume creatoare şi paşnică în care s-au
făurit uneltele necesare existenţei, veşmintele cu însemne străvechi de
înţelepciune, limbajul, scrierea, cultura şi civilizaţia. Eminescu o ştie ca O mireasă-n ziua intâi,/ …cu păr bălai ce
intuieşte calea Luceafărului la acea fărâmă din lumea cea dintăi/ Cănd izvorăsc
lumine/ ce lucesc pe axa Kogaionului matriarhal geto–dac între Cer şi Pământ.
De
la începuturi până la Fecioara cu Pruncul
e cale lungă şi codată. Energiile întoarcerii la origini sunt mentale,
involuţia e nulă şi la dimensiuni cosmice, aspect pe care Cătălina îl exprimă prin
fiorul memoriei colective. Specială e Cătălina şi pentru că
îşi cunoaşte limitele când reproşează Luceafărului că deşi vorbeşte pe înţeles ea nu poate pricepe tâlcurile adânci şi că
pe Pământ există o treaptă de iniţiaţi în ale lumii. Ea îl îndeamnă să treacă
barierele celeste şi să devină muritor. Văzând că se întoarce mut de Nu mai cădea ca alte dăţi/Din cer din tot
înaltul, îl înţelege şi-l sfătuieşte să rămână
în locul lui ştiut din cer şi să
nu caute nevrednica-i iubire, diferită
în lumea androginelor, deoarece această iubire nu este vrednică de Nika, Zâna depărtată în începuturile
ancestrale, fiindcă androginismul nu cunoştea energiile iubirii, iar creatorul
îi precizează Luceafărului că el este din ziua
cea dintâi, iar Cătălina e neschimbată şi rămâne o veşnică minune în Ceruri, iar pe Pământ e Mama născătoare pentru că în lumea noastră totul are mai întâi o mamă. Această realitate e păstrată în datina Sânzienelor şi Rusaliilor de la noi, moştenitorii înţelepciunii străvechi din
tezaurul inconştientului colectiv.
Iubirea
este sărutul energetic colosal determinat
de energiile superioare evidenţiate prin prezenţa Fecioarei ce-a adus pe lume Pruncul, băiat maturizat prin iubire, devenit bărbatul
oglindă şi forţă a vieţii, părtaş la nemurire. Feciora devine Sacra Născătoare
şi dinVestală va deveni prin căsătorie NeVastă ce-şi cunoaşte locul în Universul
Uman ce nu poate fi conceput fără Cătălin,
băiatul din flori, şi doar românii
cunosc semnificaţia expresiei, şi de
pripas, ce se ţine de rochia
împărătesei şi nu-l pasionează dorul de luceferi, şi-o îndeamnă pe fata de
împărat să fugă cu el în lume, universul în care suntem captivi.
Cătălin
cu nume geamăn se potriveşte cu Cătălina vremurilor pământene. E acceptatul obişnuit, e născut, iar
nu făcut, că e copil de casă din astă lume, pentru care Cătălina este o copilă ce se potriveşte cu el şi fizic,
amândoi având păr bălai din neamul blonzilor hiperboreenii geto-daci, fiind de
statură potrivită, el puţin mai înalt şi protector, aşa cum se vede când o îndeamnă să se lase sărutată în
îmbrăţişarea energiilor iubirii.
Când vede Luceafărul închide ochii şi simte undele
mareelor ce călătoresc spre dânsul. Deşi
n-are chipul peste fire, are acces la
energiile extraumane imediate. Acesta luceşte cu-n amor nespus, dar se înalţă
tot mai sus fiind de neatins fizic.
Cătălin,
în schimb, e lângă ea şi îi umple zilele
pustii, dar în subconştienul memoriei colective nopţile-s o lume fascinantă, plină de un farmec special prin dorul de luceferi.
Eminescu
diferenţiază Fata de împărat prin
care distinge lumea pământeană de lumea începuturilor, prin variantele de copil, copilă, copilaşi, doi copii…Numele
celor doi pământeni din poemul literar-filozofic Luceafărul este identic şi special românesc, diferenţiind prin
terminaţie sexul diferit de androginism din lumea noastră. Este clar că lumea cealaltă din basmele româneşti
este plină de zâne şi băiatul ce
trece în lumea de dincolo, nu mai are
energii să se întoarcă din Tinereţe fără
bătrâneţe căci viaţa e verigă a
morţii, creaţie a gândului din adâncuri, mai ales că numai fecioarele înţeleg într-un anume moment al vieţii căile cosmice,
ele fiind înzestrate cu cea mai înaltă şi complexă formă de energie cosmică: iubirea ce asigură temeiul nemuririi.
Mihai
Eminescu a descifrat scrierile vedice cu iniţieri străvechi ce-au devansat
timpul ştiinţelor moderne cu sute de ani, a cunoscut faţetele complexe ale feminităţii.
Conform acestora, Creatorul n-a mai avut plămadă pentru a zidi femeia, atât de
specială pe Pământ, şi s-a inspirat din:
tremurul firelor de iarbă, rotunjimea lunii, mlădierea trestiei, privirea
blândă a căprioarei, nestatornicia vântului, dar şi duritatea diamantului, cruzimea
tigrului, căldura focului, răceala zăpezii, perfidia cocorului şi câte mai
pot fi adăugate!?...
Eminescu
o prezintă pe Cătălina în toată măreţia iniţiatică, enigmatică şi capabilă de a
pătrunde adânci inţieri ale existenţei pe scara lumii străine Luceafărului ce rămâne strălucitor şi rece, departe de Ora de Iubire.
La
noi, românii, cuvântul fată
desemnează Fecioara din civilizaţia Marilor Preotese Ore- Oara, ca şi cuvântul fecior pentru cei tineri nenuntiţi. Eminescu
pronunţă numele Fecioarei îndepărtat
în timp şi spaţiu printre sfinţi, pe
când Cătălin e copilul de lângă o copilă, adică foarte tineri iviţi în
lumea ce cunoaşte bărbatul şi femeia. Această civilizaţie ce face trecerea de
la androginism la o altă lume, cu alte orânde şi porunci, prezentă pe Tăbliţele de la Sinaia unde preotul
judecător Oroliu îl aşteaptă pe Zora Seo, un alt preot judecător, prilej
cu care sfântul get Gornio a cântat
rugăciunile rânduite numite oracion. Horeb
e cel mai prezent munte în Biblie, păstrat în scripte până la anul 600, unde a
postit Sfântul Ilie 40 de zile aşteptând hotărârea lui Horon. Moise a luat legile de pe muntele Parânh unde trăiau horiţii. Densuşianu scrie că Prometeu
este Pirf – Oros, adică omul-zeu, purtătorul focului. Pe muntele Moria din Oran
se afla templul înţeleptului Solomon, munte pe care a urcat şi Mahomed să ia înţelepciunea veche. Artemiza şi Apollo
s-au ivit în vremea domnului Orotan. Zaraostru
era fiul zeului Oromazdes. Oroeşii erau giganţii din vechime, spune Platon. Nazoretul
era sediul esenienilor, iar Orantida era unul din cele dousprezece triburi
biblice. Strabon numea Kogaionul - Hieron Oros şi mai sunt o mulţime de
argumente ce fac apel la Ora.
Iată secretul prin care
Luceafărul îşi dorea o Oră de Iubire ştiind
că civilizaţia acestor Mari Preotese a făcut trecerea la energiile iubirii
dintre sexe, primordială în Hiperboreea atlantică din Carpaţii Daciei Edenice,
sediul acestui miracol. Luceafărul e dintr-un ungher de Univers văzut în colţul de odae, amestecat cu umbre şi lumini, dar în lumea astrală se
dezvăluie unghiuri nebănuite şi de neînţeles şi pentru pământeni şi pentru
Luceafăr, de renunţă să îi explice fetei
de ce nu mai cade ca alte dăţi din tot
înaltul, cu regretul că unică-i numai Cătălina, care fizic e doar un chip de
lut.
Sărutarea
Luceafărului este specială deoarece indică accesul către o altă lume. E o
pecete păstrată de iniţierile străvechi pe Ştampila
Zânei, PistorNikul ce
sacralizează pâinea, este Pupezee - o
pupătură a Zânei, cheie a depozitului de energii dintre care cele mai
importante sunt energiile iubirii de
care se simte absorbit. Cătălin cere O gură, numai una fiindcă ştie că se transformă
în sărut/ Tu iarăşi mă sărută/ că între ei, doi copilaşi e compatibilitate
energetică.
Luceafărul este pentru Eminescu
mesagerul capabil să acceadă la lumina ştiinţei cosmice prin care precizează
scopul rânduielilor ce susţin Totul Universal ce nu poate fi renegat ori
desfăcut, schimbând orândele cosmogenezei Lumină
din lumină deoarece s-ar distruge
Totul că Moartea-i imposibilă la
nivel cosmic şi diferită de cea pământeană. Luceafărul e conştient că aparţine
unei lumi energetice diferită de cea a Cătălinei, dar află cu deznădejde cât e
de neputincios în raport cu Universul energetic. Nu minimalizează sărutarea, tangenta dintre lumi ca
moment al unui nou început ce stimulează cunoaşterea, considerată un păcat, o deviere de mare curaj a omului
cutezător, ştiută din legendele biblice: Tu
vrei chiar nemurirea mea,/ În schimb
pe-o sărutare/ Dar vreau să ştii asemene /Cât te iubesc de tare.
Fără
sărutare, fără contactul direct de început
al cercetării, nu există cunoaştere. Ce uluitoare sensuri dezleagă călătoria
Luceafărului ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că această creaţie literar-filozofică
a anticipat, cu multe decenii, ştiinţa timpului şi poate reconstitui pentru eternitate întreaga înţelepciune a omenirii - cum argumentează Oana Opaiţ, şi niciun fizician ori filozof al lumii
n-a putut înţelege uşor nici în cuvinte simple adevăruri ce ştiinţa le deţinea
de milenii. Nu întâmplător poetul filozof pune în glăsuirea Cătălinei
cuvintele: Deşi vorbeşti pe înţeles eu nu
te pot pricepe, că… nu-s cu chipul peste fire. Cunoaşterea are momentele
sale de maturizare.
Poemul literar Luceafărul ilustrează strălucitorul
clocot al cosmogenezei, unic în creaţia literar-filozofică, ce concentrează
întreaga ştiinţă a lumii putând recrea întreaga spiritualitate a omenirii de la cuvântul cel dintâi… când izvorau lumine şi până la prezentul
sacru. În Legenda Luceafărului, în prima
variantă, în loc de Un cer de stele
dedesubt Deasupra cer de stele versurile erau: Trec oceane dedesubt/ Deasupra-i oceane. Varianta face atingere cu
Arca lui Noe prin potopul de ape când s-a dezgolit uscatul, de unde Vedea
ca-n ziua cea dintâi /Născând în cale-i stele. Eminescu conduce
la înţelegerea Potopului lui Noe din mitologie ca fiind lumea
începuturilor când gheaţa devenită apă curgea în râuri de mărimea oceanului. Magistrală e demonstraţia doamnei Oana
Opaiţ, câştigătoarea Concursului Naţional Porni Luceafărul…cu lucrarea
Luceafărul - de la poezie metafizică la
„cel mai lung poem de dragoste”.
Această interpretare critică de
înalt nivel aduce în prim-plan o întreagă înţelepciune a lumii creionată de geniul
universal care e românul geto-dac Mihai
Eminescu. Luceafărul nu-i dezvăluie Cătălinei nici Calea lungă pe care a străbătut-o
şi nici întâlnirea cu Demiurgul, Tată şi Părinte, Doamne, pe care noi, românii,
îl ştim ca pe Tatăl Nostru din Ceruri.
Mihai
Eminescu scoate din adâncurile
înţelepciunii străvechi întreaga ştiinţă a lumii păstrată în basmele, miturile,
legendele, datinile şi obiceiurile româneşti şi atrage atenţia spiritualităţii
româneşti că în căutările sale…aproape
totul trebuie dacizat, că înţelepciunea geto-dacă e depozitul ancestral de
ştiinţă universală.
Eminescu
e magul nostru de la cei de ieri, pentru
cei de azi, către cei de mâine! Adâncurile iubirilor pământene nu sunt
pierderi de energie atunci când norocul te duce în lumea cunoaşterii care te
absoarbe ca o gură a Universului tăinuit devenind o şansă de mare preţ dăruită
nouă.
Bibliografie:
1.
Câmpan, Ioan Vasile;
Eminescu şi fizica, Revista
Dacia Magazin nr.59, mai – iunie 2009;
2.
Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia
străveche geto-dacă în opera eminesciană,
Revista Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;
3.
Eminescu, Mihai; Opere
alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;
4. Olariu, Arimin; Despre
daci, geţi.../ ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin;
5. Opaiţ, Oana; Luceafărul
- de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia
Literară nr. 5, Botoşani, 2010;
6.
Drâmba, Ovidiu; Istoria
culturii şi civilizaţiei, vol 1, Ed. Academiei, Bucureşti;
7.
Vulcănescu, Romulus; Mitologia
Română, Ed.Arhetip, Bucureşti, 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu