BASARABA – MARELE CENTRU CULTIC ISTRIAN STRĂVECHI

 Olimpia Cotan-Prună

În anul 1931 se descoperă în tumulul de la Sabangia, lângă Agighiol, în Delta Dunării, un tezaur geto-dac din a doua jumătate a secolului al Vl-lea î.H. Tumulul este un mormânt princiar cu obiecte din aur şi argint ce poartă mesaje deosebite pentru istoria străveche a acestor ţinuturi. Este construit din lespezi cioplite şi are trei încăperi. Una pentru un bărbat tânăr, un principe, cea de a doua pentru o femeie vârstnică, regină-amazoană, şi a treia pentru intrarea cailor, loc unde s-au găsit multe arme şi obiecte de luptă printre care şi unica praştie din lume. Pentru tema noastră aduc în atenţie: un coif, două cnemide, două pahare Rithon, cinci cupe (fiale), câteva aplice pentru harnaşament, multe podoabe vestimentare de aur. Deosebită este cupa din argint aurit cu  inscripţia KOTYO-CEG(T)-BEO în limba getă, scrisă cu caractere eline, cum confirmă specialiştii. Inscripţia se află şi pe alte cupe – fiale găsite în Bulgaria şi provenind din aceleaşi timpuri. La Rogozen, într-o descoperire a secolului, tot într-un mormânt princiar, s-a găsit acelaşi  mesaj pe 18 dintre cele 165 de vase. Aceeaşi inscripţie se află şi pe cupele descoperite în mormintele de la Borovo, districtul Ruse, şi în mormintele de la Alexandrovo şi Vraţa, din districtul Loveci.

M. Vinereanu în al său Dicţionar geto-dac consemnează semnificaţia inscripţiei, din care bea numai o anume personalitate cultică, în ocazii speciale. Înscrisul indică utilitatea cultică, dar şi personalitatea deţinătorului de drept, al cărui nume se transmite obiectului de cult, ce se transformă în toponim, hidronim, aşa cum spun hărţile antice. Kotyo sau Kotya este cuvânt getic şi desemnează pe Marea Preoteasă căreia îi era consacrat acest vas utilizat la ceremoniile de iniţiere sacră ce se încheiau cu Ospeţele cultice de Împuternicire. Una dintre cnemidele de protecţie pentru picioare, din acest tumul făcută din argint, se termină lângă genunchi cu un cap de femeie, cu păr cârlionţat, cercei în formă de coşuleţ şi coliere din perle la gât, ce indică o Marea Preoteasă, care era şi luptătoare, amazoană a timpului, despre care ştim că se numea Kotya (exista  şi pe coasta nordică a Turciei o veche cetate cu numele Kotya).

Patera din Tezaurul de la Pietroasa atestă existenţa unui centru cultic matriarhal. Marea Preoteasă de pe patera de la Pietroasa înalţă cupa înţelepciunii nemuritoare fiind înconjurată de marile zâne între care, un loc aparte, îl aveau Artemiza şi Apollo ca purtători ai trecerii de la tradiţia primordială matriarhală către lumea patriarhală a marilor pontifi şi regi ai Antichităţii străvechi. Kotya, Kotana, Gotana au fost personalităţile importante ale unui cult străvechi din neamul cotanilor sau coţilor din Carpaţi, ce îl aveau ca zeu pe Wotan. Acest cult a fost păstrat de marii pontifi cu nume grecizate. Coţii sunt geţii numiţi mai târziu goţii, localizaţi de cartografii şi istoricii Antichităţii în cotul estic al munţilor Carpaţi, sudul Moldovei, de la nordul Mării Negre până la sudul Dunării, arie ce-o regăsim în hărţile antice cu numele de Schyţia, ţara sacrilor kiţi/coţi, devenită Geţia, apoi Goţia

Cotanii, urmaşi ai Zânei Kotana ori Gotana, din care se trăgea şi Buda, erau oameni sacri fiindcă ko/ka, înseamnă gură, T-theo sacră şi Ana era Zâna Cerului. Titulatura de Mare Preoteasă a fost înlocuită cu cea de Zănă - pe scurt ZA ori SA. Ana, Zână a Cerului, este înlocuită apoi cu Ra, ce desemnează Cultul Solar, slujit de vestalele lumii antice. Forma masculină pentru Zână este ZÂN întâlnită în limbajul macedoromânilor, consemnat şi în documente. Porfir scrie Viaţa lui Pitagora în care arată că acesta cobora de trei ori câte 9 zile în Peştera Ida unde era un tron al lui Zeus împodobit cu crengi înverzite şi a scris pe mormântul acestuia: Pitagora către Zeus.  Aici zace Zan pe care grecii îl numesc Zeus.

 Sara, zână, vestală a Soarelui, devine Saraba, mare zână a Soarelui, şi apoi Basaraba – zâna cea mare a Marilor sarabe slujitoare ale cultului Sarab.  

Urmele arheologice au dovedit existenţa unor centre de cult unde Marile Preotese slujeau cultul Saraba. Astfel de vetre de cult au fost descoperite la nord şi la sud de Istru, după cum scrie şi Iordanes, citându-l pe Casiodorus. Unicul loc de pe Terra unde există BASARABA, cea mai mare Zână a Soarelui, este în ţinutul hiperboreilor, sub Polul Getic, la gurile Istrului, unde trăiesc  sabeenii, menţionaţi şi în Biblie, oameni sacri, şi unde se află şi în zilele noastre pământul Basarabiei.

Geograful Ravennas, în Cosmografia sa, face trimitere la bassarinii din nordul Schyţiei. Barsaban este rege la 149 d.H. în nordul Balcanilor. Zorabii erau tulpina străveche, glorioasă, avută şi puternică din care se alegeau Sarabii Terrei, consemnează Iordanes în Getica.

         Tudor Diaconu susţine că cel mai important cuvânt din limba cultică a strămoşilor noştri geto-daci este Basaraba explicând că la Istru/Dunăre activau Sarabii Terrei, un corp sacerdotal dintre care se numeau marii pontifi şi regi ai Antichităţii, dovadă a continuităţii înţelepciunii Marilor Preotese. Potirele sacre cu imaginea de Sarabă erau dovada recunoaşterii ca iniţiat de către cercul elitist închis al celor 8 înţelepţii sarabi ai Antichităţii, care erau schyţi, geto-daci.

Miturile sunt mult mai vechi decât reprezentările lor simbolice, impuse de un corp sacerdotal sever, şi ele s-au transmis din generaţie în generaţie ca datini şi obiceiuri în ceremoniile dedicate celor mai importante evenimente din viaţa comunităţii: naştere, nuntă, moarte etc.  Să nu uităm că şi Zamolse era hiperborean, dar şi basareu, şi a preluat înţelepciunea Zamolselor antice. Prezenţa celor 9 preoţi zamolsieni ce alcătuiau elita sacerdotală este foarte activă aici, în nordul Dunării, aşa cum 9 este cea mai mare cifră pe care o regăsim în toate ceremoniile antice ca octogon coordonat de Centru. Cele mai puternice centre monahale până în zorile Creştinismului sunt la nordul Istrului. Dromichete acordă însemnele sacre ale sarabilor la cetatea Helis, de lângă Slon, lui Lisimach, prilej cu care organizează un ospăţ iniţiatic,  aşa cum Hercule ori Tezeu veneau  să obţină învestirea cultică de la centrele cultice nord-istriene. Se precizează în legendele antice greceşti că puteau accepta însemnele numai din mâna zânelor sarabe. Athena îl obligă pe Hercule să ducă Merele de aur înapoi la centrul cultic. Deci primeau copii ale odoarelor sacre, din metale preţioase. Aşa se poate înţelege existenţa unor centre de cult subordonate cultului cel mare, de Basarabă, de pe tot cuprinsul Daciei străbune.

 De la gurile Dunării mesajul cultic geto-dac, bază a doctrinei creştine, a fost purtat în lume prin Cassian, Gherman, Dionisie Exigul, Dionisie Tracul etc. Înţelepţii schyţi vieţuiau pe aceste meleaguri şi erau din neamul sacrii coţi, care au deţinut supremaţia până în vremea lui Solon şi mult după. Zona unde a fost descoperit Tezaurul de la Agighiol, Tulcea, se află la 3 km de localitatea Sabangia, care ne precizează că aici era un centru cultic de Sarabă  al giilor, cum multe localităţi din Dobrogea care au această terminaţie indică neamul energiilor cosmice pământene ale geţilor: Caugagia, Hamangia, Bazargia, Doengia etc. În acest centru cultic străvechi autoritatea  cea mai înaltă era Saraba, adică Marea Zână a Soarelui, care a mai dăinuit până în zorile Creştinismului şi mai dăinuie şi în zilele noastre - în ilegalitate - în mituri, datini, obiceiuri, legende, basme, povestiri.

Adepţii cultului Saraba, urmăriţi şi martirizaţi, au devenit şerbani, sărmani – şerbii din Evul Mediu valah.

          În balada Mioriţa este vorba de oiţa ciobănaşului care îl informează despre ce pun la cale cei doi ciobănei, care este în fapt o căpriţă năzdrăvană: Dar cea căpriţă ciută, Merge-n urmă şi-i ascultă, Din cârd în lături s-a dat, Şi la stăpân a alergat. Capra e numită Babana, Bârâta, care l-a hrănit, l-a iniţiat: Măicuţa Capră mi-a dat să sug, Babaloca m-a legănat, Batalul în braţe m-a ţinut, Şi cu turma-n braţe m-am înfrăţit. Iată că este vorba despre o sarabă, care l-a alăptat şi l-a socializat cu înţelepciunea sa cultică. Chiar şi Zeus era explicat ca fiind cel născut din capră.

 Sarabele se adună în nopţi speciale la răscruci, pe ruinele vechilor cetăţi, în pustiuri ca făcând parte din vremuri ce nu mai sunt. Se mai păstrează frânturi din ritualul de Sarabă în aşa numitul dans Sarabanda, cu zâne de nimeni văzute, care lasă urme pe movile, în poieniţele de brazi, precum ştiutele Rusalii şi alaiul de zâne ce populează lumea mitologiei româneşti. 

Saraba era o enciclopedie a ştiinţei timpului, ce cuprinde un complex de iniţieri ce a rezistat sub formă încriptată în simboluri dintre care un loc aparte îl are mitul Căprioarei cu coarne de aur şi picioare de bronz, dar şi alte simboluri prezente pe potirul de la Agighiol.

          Sâmbăta era ziua cea mai importantă a ceremoniilor de Sarabă. Creştinismul i-a subminat rolul înlocuind-o cu duminica, dar a rămas până în timpurile noastre ca zi a ofrandelor sub formă de colaci, care se numesc sâmbeciori şi ca zi a pomenilor şi a Moşilor. Sabat este asimilat în zilele noastre ca adunare de vrăjitoare, indicând de fapt Ceremoniile Sarabelor, anatemizate de către patriarhatul cultic. Există rugăciunea Sărindar ce se ţine 40 de zile pentru iertarea păcatelor şi pomenirea morţilor. În zilele noastre se duce în biserică un vas cu boabe de grâu la începutul postului mare de Paşti. În Joia mare, înainte de Paşte, se face coliva cea mai importantă când în biserică se ridică rugăciunile cele mari, numite 12 Evanghelii.

Romulus Vulcănescu aduce în atenţia istoricilor mitul Cerbului în care s-a reîncarnat Bodisatwa din scrierile vedice. Acesta nu era un oarecare fiindcă în mitologia indiană preda legea şi cunoştinţele necesare candidatului Sarab, ce putea obţine Suveranitatea Universală. Bodisatwa se transformă în SARABĂ, adică a preluat învăţătura de Sarabă, aşa cum Zamolsienii preoţi au preluat învăţătura marilor Preotese Zamolse, deţinătoare ale înţelepciunii antice, când ideologia cultică religioasă trecea sub conducerea marilor pontifi şi regi, ca apoi patriarhatul să fie legiferat de Creştinism. 

           Căprioara este corpul simbolurilor, iar cea cu 8 picioare este numită Saraba şi nu întâmplător, fiindcă susţine civilizaţia lumii din toate direcţiile, pe punctele cardinale şi intercardinale, iar la centru este BaSaraba, coloana ce susţine Cerul, întregind această piramidă. Cele opt picioare de bronz împreună cu axul central de Sarabă întregesc şirul numerelor de la Unika la Noua. China Antică precizează că cifra 9 este cel mai mare număr din Yang - simbol feminin. Saba este străvechea denumire populară şi biblică a Sibylei- Eritreea- Cybela- Reea -Roşia, căreia Nicolae Densuşianu îi dedică zeci de pagini în Dacia Preistorică, iar în final presupune că este vestita Regină din Saba, a cărei biografie seamănă atât de mult cu : Femeia străină cu cartea sub mănă la care fac referire scrierile antice. În Antichitate, cine se căsătorea cu regina devenea rege şi este un obicei străvechi prin care întemeietorii de Ţară se căsătoreau cu Marile Preotese pentru a-şi spori credibilitatea. Ultima mare preoteasă de la Romula/Reşca din Oltenia, a fost dusă cu forţa la Serdica de către Filip Arabul, al cărui descendent este şi Galeriu, ajuns  împărat al Romei. Ştefan cel Mare înalţă o mânăstire pe vechile ziduri ale unui lăcaş de cult care a fost numită Căpriana - gura ce preaslăveşte Cerul. Legenda preia mitul de urmărire, de vânare a căprioarei sacre, care se opreşte pe acel loc, unde poposise domnitorul cu oastea sa, dar unde erau de demult ruinele unei vetre cultice. 

         Întemeietorii Ţărilor Române erau Basarabi. Basarab I este nominalizat de regele Ungariei - Basarab Valahul - la 1200 şi precizează că e fiul unui cuman, de fapt al unui Cotan, pentru că aceşti cumani atât de manevraţi de papalitate cu nume deviat, nu erau alţii decât oamenii de pe coamele munţilor şi dealurilor, erau coţii, cotanii-cotinii-cotensii carpi a căror existenţă este consemnată pe harta lui Ptolemeu la 114. Parte dintre cotani au roit în nordul Mării Negre, de unde se întorc în sute de ani şi sunt numiţi cumani.

        La 1444 Dan, voievodul Tării Româneşti, nepotul lui Mircea cel Bătrân, era numit  de istoricul Chalcocondyl, fiul lui Saraba, atestând de fapt un adevăr istoric că basarabii au întemeiat Ţările Româneşti. Ei făceau parte din corpul sacerdotal cunoscut de milenii drept Sarabii Terrei.

        Tezaurul de la Agighiol este imaginea plastică  a civilizaţiei hiperboreene de la Dunăre, singurul loc de pe pământ unde este Ţara Basarabia şi de unde preoţii geto-dacilor, zamolsienii, au preluat înţelepciunea străveche de la Marile Preotese, Cibile, Sarabe, Zamolse ce au insuflat  forţa marilor energii ale oamenilor sacriai acestor locuri. 

         Cerboaica Saraba este cea mai mare Zână a Soarelui, numită la geto-daci şi Nika, aşa cum e dăltuit pe stâlpii din cimitirele româneşti şi aşa cum se păstrează în datina maginikelor/măcinicilor de la 9 martie la toate popoarele de pe vechea vatră a Europei. 

          Cultul străvechi de Sarabă ocupă un loc aparte în mitologia românească fiindcă ne conduce pe drumul codat al ştiinţei străvechi de la Facerea lumii până în zilele noastre. 

Cotanii

 COTENSII, COŢII, COTANII –  COMUNITĂŢI  SACRE   DIN  CARPAŢII  DE CURBURĂ

Olimpia Cotan- Prună

            Întreaga istorie antică consemnează prezenţa geţilor cu peste 500 de ani î.H., dar strămoşii lor se pierd în negura veacurilor. N. Densuşianu menţionează că în tradiţiile argonautice existau Cytaeii, locuitorii din regatul fără margini ai regelui Aietes, unde exista Lâna  de aur, ce cuprindea o mare parte a Schythiei de la Marea Neagră, numită Cytaea terra. Regele Aietes se mai numea şi Kitaios. Schiţii kitaios, katti sau hatti sunt regăsiţi în toponime ca fiind cotanii, cotensii, coţii din cotitura carpatică, până în vremea geografului Ptolemeu.

Istoricii au purtat dispute mari, dar au ajuns la concluzia că goţii sunt geţii şi că ţara lor, Goţia, se afla în sud-vestul României din zilele noastre, la întorsura, cotitura Carpaţilor răsăriteni, în nordul Dunării şi Dobrogei din zilele noastre. În această arie geografică pe hărţile antice sunt semnalaţi cotensii, coţii, caucoensii, cotinii, cauconii etc. Unele scrieri vechi încă din perioada preindoeuropeană arată că prin cuvântul COT se precizeză un spaţiu de locuit, la înălţime, cotlon, cotron, cotrun, dar mai ales cotan la geto-daci, colibă la vechii englezi şi islandezi.

Wodan, Wotan, Odin sunt zeii antici veneraţi de popoarele nord-germanice, de sueoni, scandinavi, după cum consemnează şi Codex Argenteus scris de Wulfila la 313 – 383. Acest cult a fost purtat de triburile central europene străvechi în vatra vechii civilizaţii europene unde trăieşte astăzi poporul român.

           Zamolse aduna într-o clădire - zice Herodot - Vall  în care se afla Hall o sală mare în care erau cinstiţi geţii cei vrednici şi viteji, oferindu-le ospeţe, prilej cu care îi învăţa legile naturii, normele de conduită umană, credinţa în divinitate şi în nemurirea celor viteji căzuţi în luptă. Triburile nordice au mitizat personalitatea lui Zamolse sub denumirea de O-Din adică Om Divin, dar şi de Wodan sau Wotan ori Gotan,  Katan, Cotan – vorbitorii limbajului sacru  fiind de aceeaşi credinţă şi de acelaşi neam, din aceeaşi etnie.

          Zamolse era un supranume ce desemna pe cel iniţiat în înţelepciunea Zamolselor, a  Marilor Preotese  geto-dace, creatoarele civilizaţiei europene din zorii omenirii. Wotan este Cotan, iar Odin este Codin/Codrin, nume foarte des întâlnite la români. Kotani, Katanios, Koniki, Kottos sunt cuvinte cu trimitere directă la divinitate de la Atlantic la Pacific şi nu numai.

Pe tăbliţele de lut de la Qumram şi în Poemul lui Ghilgameş întâlnim un  zeu al prelucrării fierului cu numele de KOTHAR – HASIS cunoscătorul, ştiutorul, făurarul zeilor, care a construit lui Ba.al – Cel Alb  o casă şi o platformă unică pe pământ pe muntele Antiliban. Acest sălaş este numit Ascunzişul lui Zaphon unde se adăposteau Anunakii - asistenţii lui An, dintre care Enki – NIKA era cea  mai importantă personalitate şi stăpânea emisfera de nord a Pământului.

Musulmanii  au dus la Ierusalim o cupolă aurită pe care au sprijinit-o pe o temelie octogonală deasupra stâncii sacre - o columnă de comunicare cu Universul numită Piatra splendorilor, pe care se află biserica SFÂNTA SFINTELOR, divinitate care nu e alta decât Baala - Enki – Nika -  Sancta.Nika – Deea.Nika – Zamolnika, Saraba etc. Constantin cel Mare a luat de la casa lui Zaphon coloanele şi le-a dus la Constantinopol în Catedrala Sfânta Sofia.

         Katharii sunt atestaţi până în zilele noastre ca fiind o castă sacerdotală, trăitori în sudul Franţei şi în Catalunia, iar strămoşii lor sunt semnalaţi ca triburi ale pelasgilor sacri pe teritoriul de azi al României. Katharii – Cotanii sunt prezenţi şi în sudul Moldovei în zona localităţilor Toflea şi Brăhăşeşti, vestiţi prelucrători de metale, făurarii săbieri ai oastei celei mari a lui Ştefan cel Mare. 

Kottos era un gigant din neamul zeilor care păzea Insula fericiţilor alături de fratele său Gyges. Katanios, zeul pământului, avea 100 de braţe şi 50 de capete în sensul că avea 50 de subordonaţi anunaki.

În Japonia, în  Insula Hokaido, trăiesc supravieţuitori ai unei rase europoide  lângă muntele Fuji – Yama. Sunt înalţi, albi, cu barbă şi poartă cămăşi lungi. Limba lor este apropiată de cea elină şi bască. Satul lor se numeşte Ainu Cotan. Ainii sunt urmaşii zeului Cotan, cuvânt asimilat şi cu cătun -  având semnificaţia de sat mic, colţ de sat, cot de sat. Fortăreţele ainilor cotani se numesc chaschi, deci case. Îşi îngroapă morţii lângă casă şi le pun un stâlp la cap. Ka tun este localitatea în care se vorbeşte  limba lor, limbă în care fonemul ka înseamnă gură, iar tun-teo înseamnă sacră etnie. Cotane se numesc la japonezi comunităţile de familii.

Cătunul este un sat mic sau un cot al satului. E cătunul primordial al ainilor, identic cu cel din Maramureş, în ce priveşte datinile şi portul cămăşilor lungi, cum scrie savantul Minaru Nambara în lucrarea Am trăit printre aini (1982).

Cătunaşii sunt familiile de valahi ce trăiau la muntele Atos şi-i aprovizionau pe călugări cu lapte, brânză etc. Cotania este un ţinut situat în Grecia de azi.

Buda se născuse din neamul Gotana – sfânt – Catana, din tribul Sakia – Dakia.

Kotani, Koniki sau Vero-Koka erau oamenii albi cu barbă, veniţi de peste ocean, în mod misterios în Insula Paştelui şi în Peru, de la o distanţă de 3500 km.

Pe harta României  există ţinutul Hotinilor, iar în sudul Moldovei, în zona localităţii Gohor, o mare parte este locuită de familii numite Cotan. Toponimele, hidronimele, oronimele păstrează încă urmele vieţuirii acestora (vezi Balta lui Cotan). Şi în satul Neatârnarea din judeţul Tulcea se află familii de Cotani venite la începutul secolului XX din sudul Moldovei. Cotanii se aşezau lângă localităţi şi nu se amestecau cu localnicii. Erau numiţi cătunari, iar partea aceea de sat se numeşte cătun, cuvânt folosit peste tot în România.

     Numele de familie  Cotan  este des întâlnit semnificând originea etnică, adică din neamul Cotanilor.

Dintr-o familie de COTANI  veniţi în Dobrogea şi care are peste 60 de urmaşi  direcţi este şi autoarea acestei sinteze, profesoara de filosofie Olimpia Cotan, care salută Kotanii oriunde trăiesc ei pe acest Pământ în pace şi omenie sacră.

  

MITOLOGIA STRĂVECHE GETO-DACĂ ÎN OPERA EMINESCIANĂ

Olimpia Cotan-Prună

          

Opera eminesciană este puternic ancorată în mitologia străveche geto-dacă de o mare varietate şi originalitate: legende mitice, basme, mitologia medievală a întemeietorilor Ţarii Româneşti. Astfel, viziunea fascinantă a Daciei Antice creşte în poemul Memento Mori de la o idee simplă la borealism, la dacism şi daco-latinism, făcând din acesta poemul giganticelor creaţii cosmice unde omul şi zeii îşi măsoară forţele de dimensiuni cosmice, a cărei Zee Prometee e acea Dochie din Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte al lumii geto-dace. Ea păstrează legile şi datinile străbune, ca în Scrisoarea III; urmează drumul de la un erou mitic la unul legendar, ca în Grui şi Sânger; atinge mitul sacrificării luptătorilor pentru libertatea ţării, protejaţi de semidivinităţi, ca în Horiadele; creionează  Daciei şi divinităţile zoomorfe ieşite din Pontul Euxin în lupta cu duşmanii şi demonii, ca în Rugăciunea unui dac; prezintă miturile creaţiei plaiurilor româneşti străvechi cu Mumele pământului, ploii, mării, vântului, iernii, florilor, pădurii ca în Genaea – geneza, dar şi în poemele mitice:Gemenii, Nunta lui Brig – Belu, Sarmis, Ursitoarele etc.

Luceafărul este una dintre creaţiile de geniu ale savantului poet român Mihai Eminescu ce pune faţă în faţă energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Hiperyon  face parte dintr-o formă de energie superioară, faţă de vieţuirea pământeană. Lui i  s-a dat veşnicia nefiinţei nu durerea unei vieţi eterne.     Rândurile de vieţi,  înmărmuresc măreţ la  Eminescu, întru veşnica lor pomenire. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloana de lumină. Este absorbit tangenţial, în vibraţiile energiei iubirii şi tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere ajutor energiilor înalte. El aleargă vijelios la Creator cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de Greul negrei veşnicii, de nefiinţă. Dintre energiile pământene numai cele feminine, ale iubirii, l-au tulburat. În ruga sa fierbinte imploră să i se ia al nemuririi nimb / Şi focul din privire, să fie făcut mai puţin strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie la care numai omul are acces:  O oră de iubire.

 Iubirea este cea mai puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă stabilitate. Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei universale căci: De dorul lui şi sufletul şi inima se împle şi se cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile în mare, pe când Cătălin percepe Luceafărul, ca fiind, lucitor şi rece, gândind fericirea lor în lume, nu în sferele astrale.

Radiaţiile cosmice sunt absorbite de către planeta Pământ prin intermediul Soarelui. Resursele cosmice ţin în echilibru megaenergiile din octada fundamentală, cunoscute în mitologia română ca fiind Maginikele, adică magiile, asistentele Zânei Nika similară cu Dokia, columnă a Universului din centrul coloanelor de lumină şi energie, dintre Cer şi Pământ. Zâna Nika, la daci Dokia, a coordonat misiunea cosmică prin care cele opt megaenergii au dislocat o imensă calotă de pe apoasa Terra şi-au pulverizat-o în Cosmos, făurind atmosfera sau brâul maginikelor, iar în hăurile rămase s-a scurs apa, dezgolind o porţiune de uscat, ce a fost numită Pangeea. Aceste magii, megaenergii, veghează mereu la echilibrul existenţei pe Terra şi sunt păstrate în datinile şi obiceiurile româneşti în numele colacilor de mucenici, bradoşi, veghetori. Pe pământ sunt multe energii de tip uman, dar energiile feminine au cote speciale şi mai diversificate de implicare, prin sacra născătoare este faptul energiilor iubirii care-s fundamentale. De aceea Luceafărul călătoreşte pe vibraţiile cosmice, atras de energiile iubirii. În datinile româneşti Rusaliile, Ursitoarele, Şoimanele plutesc între Cer şi Pământ, se întâlnesc la răscruci de se lasă purtate de vârtejuri, pe căile văzduhului, ard locul unde poposesc.

 Luceafărul cere să se nască din păcat, conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice, cât şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale iar noi, geto-dacii, ştim că există 9 ceruri şi nu ne-am dezlipit nici din primul Cer. Omul se naşte din păcat fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru că suntem noi, oamenii, vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără de moarte. Este un Tărâm al Zânelor, o lume diferită energetic de unde pentru pământeni totul pare veşnic şi neschimbat. 

                 Mitul cosmic al facerii lumii se leagă de existenţa Mamelor creatoare aşa cum în mitologia românească totul are mai întâi O Mamă. Mama sacră a Universului cosmic al Daciei este Dochia.

                 În poemul Memento Mori Eminescu scrie pagini de o rară ancorare existenţială în Universul dacic ancestral, prin Dochia, care, în datinile româneşti, îşi leapădă cele 9 cojoace de gheaţă, din cauza energiilor termice  în creştere, ca să rămână doar o stâncă, uscatul, în mijlocul apelor aşa cum geologia ne argumentează glaciaţiunile.

                 În ziua de 9 martie, la începuturile timpului, dar şi ale calendarului străvechi românesc, la echinocţiul de primăvară, se fac 9 turte subţiri  ce  se coc  pe vatră. Acestea se ung cu miere şi se presară cu nucă pisată, se aşază unele peste altele, apoi se mănâncă ritualic în familie, după ce se rosteşte o rugăciune închinată Sfintei Născătoare, care nu este alta decât Dokia (Do-apă şi Ki- pământ) cea care a născut Universul dintre Cer şi Pământ.

                 Grandioasa lucrare de facere a lumii o localizează în timp pe Dochia de când: Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare şi poartă pe albia lor insule fermecătoare. Dochia are un palat din: stânce sure cu stâlpi din munţi de piatră, cu streşini de pădure cu copaci care se mişcă între nouri adânciţi. Grădina este un fluviu cu insule, din care urcă scări de stânci cărunte.

                 Dochia este o regină veşnic jună, blondă şi cu braţe de argint. Poartă o mantie albastră înstelată. Are ochi albaştri şi o privire blândă pentru întreaga creaţie în mijlocul căreia se află. Ea oferă flori de aur şi aruncă fulgi de neauă  peste ape. Lasă dungi de argint în verzii codri, roze albe peste văile în floare. Monumentală este cupola boltită dintre cer şi pământ ce se sprijină pe columne ce-nconjoară împrejur. Acesta este brâul atmosferic, cu perdele de azur, protejate sub privirile Dochiei, creatoarea şi unica împărăteasă între Cer şi Pământ. Dochia aduce lumina - Lumi.Nika după ce a creat Universul pământean, cu florile şi plantele cu fauna şi oamenii, de sub atmosfera albastrului Cer.       Căile aerului albastre sunt căile Zânelor. Mihai Eminescu foloseşte numai cuvântul Zână şi Zee, pentru sacrele creatoare universale. Între Cer şi Pământ e o mreajă argintoasă - eterul, iar dincolo sunt bolţile înalte ce rămân întunecoase, întunericul cosmic infinit.

                 Ale stelelor icoane se nasc printre ape diafane, /Că uitându-te în fluvii, pari a te uita în ceri  aşa cum Lucian Blaga scria: Sapă, sapă, sapă, sapă, /Până dai de stele-n apă. Eminescu precizează rădăcina unică a adâncimilor existenţei, care-i un Rai din Cer până în străfundul apelor: şi din aceeaşi rădăcină, un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, unite printr-o pânză diamantină, pe care păşeşte Dochia, cu păr de auree mătase, corp înalt şi mlădiet, şi trece râul către stâncile înalte.         Nalte scări de stânci ea suie, atinge şi Pământul şi umple văzduhul de lumină. Alaiul de zâne iese din copaci şi se înclină la turmele de cerboaice albe – energii luminoase cu tălăngile la gât ce sunt energii sonore, ce înconjoară Stejarul Mare, Columnă a Cerului, din care iese Împărăteasa zâmbitoare. DO.KI.A veşnic tânără, ce împrăştie energiile benefice. Îşi cheamă Pasărea măiastră, Faniska, ştiută de bătrânii geto-dacilor. Dezleagă de la mal o luntre la care se înhamă lebezi albe, pe care le întâlnim şi la carul  lui Apollo, simbolul energiilor. Dochia trece apoi prin Pădurile Antice, la care privesc vrăjiţi şi caii albi ca spuma mării, păduri întunecate şi nemaivăzute, luminate doar de lebezile albe, până iese în Răsărit, unde se înalţă un Munte de două ori mai mar, decât depărtarea-n Soare.

                 Stejarul Mare, Muntele cel Mare din Răsărit, care-i: Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit,/ Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit, sunt trimiteri directe la  Kogaionul Dacic.

             În pieptul muntelui este o Poartă mare, pe unde Dochia urcă pe stânci. Pe aceeaşi cale ies Zori în coruri dalbe, popoare de stele-n râuri luminoase, Soarele şi Luna. Acolo locuiau Zeii Daciei, ce treceau prin Poarta solară, de coborau pe scări de stânci în verdea lume. Călătoreau pe cai albi, fascicole de energie luminoasă,  iar din cupe beau auroră cu de neguri alb-n spume.  

            Genialul poet universal, Mihai Eminescu, este un cunoscător al mitologiei străvechi româneşti şi ni-i prezintă pe zei ca fiind strămoşii noştri, cu haine întunecate, din vechime, ce par albe-n strălucire. Părul alb luceşte-n barbă pân la brâu şi râd cu veselie l-a paharelor ciocnire.  

Dincolo de acel munte infinită e-ntinsoarea împărăţiei Soarelui, care are palate pe coaste de marmură, cu ferestre ce au perdele ţesute din mrejele de aur rumen unde aerul e diamant la care au ţesut ani mulţi la număr mânile  surorii albe, deci ale Dochiei, creatoarea universului, că nici umbra nu se prinde de-atmosfera radioasă.  

            Sânzienele, ale Soarelui copile, pot trece prin eterul diafan, de se opreşte şi Soarele pe boltă la solstiţiul de vară privind fascinat cum aruncă-n lacurile limpezi roze, cu mânuţe albe, în zori de zi învăluite de zumzetul albinelor şi aromele  grânelor în pârg.

Mihai Eminescu ne îndeamnă să luăm aminte la tablourile mândre din Mănăstire, nimerită zugrăvire  e miturilor dacice, a credinţei din bătrâni, a sacerdoţilor geto-daci, deţinătorii ştiinţei primordiale, Unicul Rai, care a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.

Mihai Eminescu încorporează mitologia unei Dacii eterne ce nu cunoaşte timp sau moarte, ce exprimă capacitatea de creaţie spirituală a poporului român, originală, sublimă şi strălucitoare.

                                                          (M. Vulcănescu - Mitologia română)

Bun găsit, prieteni!

          Începând de astăzi vă propun un nou blog care să vă sprijine în completarea cunoştinţelor referitoare la Istoria antică şi la Preistoria plaiurilor noastre strămoşeşti, văzută şi înţeleasă şi prin prisma obiceiurilor şi tradiţiilor multimilenare ale românilor, păstrate cu sfinţenie de generaţiile ce ne-au precedat şi moştenite de la geto-daci, strămoşii noştri falnici şi înţelepţi, dar şi de la hiperboreeni, urmaşii atlanţilor, păstrătorii vechii culturi şi civilizaţii euro-asiatice, oameni sacrii de pe vatra Marilor Preotese creatoare de civilizaţie şi cultură  universală. Graţie mitologiei geto-dacilor, nestematele de înţelepciune şi cunoaştere ale înaintaşilor au ajuns până la noi în mod codificat şi îşi mai aşteaptă în unele cazuri explicitarea. M-am străduit s-o descopăr şi să v-o ofer aşa cum am simţit-o şi înţeles-o eu. Sper ca toate comentariile voastre să sprijine acest demers pe care nu-l consider încheiat încă.

             Vă aştept cu drag în călătoria prin Mitologia Daciei Edenice!

 

profesor Olimpia Cotan-Prună