SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

                                                        

Olimpia Cotan-Prună

  

 În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile antice Ortia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, în Gheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. - atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.   

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei - jud. Cluj, Odrihei - jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şi pomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună a farmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeau ramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetale continuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă pe Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul ...Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune.

Giganţii – strămoşii noştri Semizei

             Olimpia Cotan-Prună

A existat o istorie nescrisă, povestită ori cântată, care a devenit mitologie prin împletirea adevărului şi imaginaţiei în completarea înţelegerii faptelor reale.

            Lumea mitologică a giganţilor e fascinantă şi începe cu îndepărtata lume veche a omenirii. Ea a lăsat urme de necontestatpe tot globul. Unii scriitori antici greci îi apreciază ca născuţi din energiile pământului. Hercule, puternicul cel mare al Antichităţii, îl învinge pe Anteu ţinându-l deasupra pământului ca să nu mai primească geoenergii, astfel dovedindu-l. Surprinzător este că mitologia greacă îi plasează în Dacia. Cetatea antică Ur era a uriaşilor. Homer, la 950 î.H., în cântul VI din Odiseea îi numeşte pe Hercule şi Anteu gigantes. Hesiod,  pe  la  850 î.H.  îi  prezintă cu  ciomege şi  în piei de oaie  precum  ciobanii  din  Carpaţi. N. Densuşianu, utilizând izvoare antice, reţine peste 20 de nume ce reproduc caracteristici, fizice, morale, artistice, de stare materială, de preocupări personale specifice a ceea ce numim uriaşi, giganţi, oameni mari, cum sunt: Hefaistos – înfocatul, Museos – artistul, Alemone – hoinarul, Enchelades – îmblânzitorul, Othis – urechiatul, Pallas – optimistul etc. Gigantismul a fost şi este o prezenţă de necontestat în natură şi Omul nu putea face excepţie. Zeul pelasg era Pelasgicos, Peloros, Papaios, Omolos, Urianul, Uranus, Orianul din Munţii Coţi – Ţara Lu.Anei. Achile, eroul războiului troian, se ruga la zeus Pelasgicos, cu faţa lată, deci euruopos, care locuia departe, după cum scrie Homer.

            În epoca romană sunt numeroase trimiterile la gigantism. Împăratul August era al doilea învingător al titanilor, care a ridicat un grandios monument lui Marte demn de trofeele luate de la giganţi. Poetul Marţial îl celebrează pe Domiţian şi ca învingător al giganţilor. Orosius scrie că Maximin-Daia/Maximianus, un adevărat Hercules, era generalul împăratului Diocleţian şi a fost ridicat împărat alături de acesta. Documentele reţin statura sa fizică impozantă ce necesita cantităţi impresionante de hrană şi apă zilnic. 

            Unii cercetători leagă cauzal gigantismul de legile cosmice cum sunt: apropierea faţă de Soare, trecerea unei planete în apropierea Pământului, prezenţa giganţilor pe înălţimi, indicând atracţia gravitaţională, poziţia Pământului faţă de celelalte planete. Pe munţi, gravitaţia este mai mică, deci pot trăi mai confortabil giganţii. Pământul ar fi fost demult, mai mic şi avea o rotaţie mai rapidă. Uran/Uranus (Oran) desemnează un gigant fiindcă Ur înseamnă munte, iar An înseamnă Cer. Un munte de o/m până la cer, apreciază românii statura fizică a celor înalţi, iar la şes există expresia: un maldăr de om, ori un om cât malul pe litoral. Anzu era un uriaş din epopeea Lugalbanda. Îşi avea sălaşul pe vârfuri inaccesibile, în munţii Carmel din Palestina. Avea înfăţişare de vultur cu cap de leu. Lugalbanda îl hrăneşte cu tauri sălbatici şi-l asigură că va face un cult pentru care uriaşul îi dă puteri sporite şi fură Tablele Destinului de la Enlil. Este salvat de Ea, cel înţelept, ce distruge forţele haosului.

             În vremuri de demult, zilele erau mai scurte şi mai calde, iar atracţia gravitaţională era mai mică, de se puteau muta megaliţii şi înălţa piramide mai uşor. N Densuşianu aprecia că giganţii mitologici au trăit pe teritoriul Daciei şi au fost strămoşii noştri ancestrali după cum voi ilustra pe baza oronimelor, hidronimelor, oiconimelor etc.

            Puteau trăi uriaşii, dar şi oamenii de aceleaşi dimensiuni cu noi, cei de azi, aşa cum iniţiatul poet George Coşbuc scrie în legenda Muntelui Retezat:

Pe culmi, pe creste, uriaşi trăiau cumpliţi/ Noi îi ştim românii, toate,/

Că trăiam şi-atunci pe-aici, /Le păream prin vale poate, /

Nişte biete de furnici, / Noi românii ştim aceste, /

Că pe-aici ne-avurăm rost, /Când trăiau căpcâni pe creste, /

Multe ştim că multă este/ Vremea de când ştim ce-a fost.

            În deplin acord cu N. Densuşianu, George Coşbuc îi localizează în Munţii Retezat întărind ideea că Dacia este Ţara Uriaşilor, comunitatea lui Uran – Oran, din neamul Orelor. La Muzeul Brukenthal din Sibiu se află un coif găsit în zona Sighişoara – Făgăraş de mărime enormă despre care V. Pârvan scrie că e pentru un cap de uriaş. La Doboli de Jos, zonă românească secuizată, s-a găsit o spadă enormă cu un mâner de 1,13 m considerată a fi de origine schitică. Dobolii erau uriaşi. În satul Colţea din judeţul Brăila s-au descoperit schelete umane de peste 2,5 m numite de localnici oase de căpcăuni. Comandantul roman Drusus - 122 î.H., în incursiunea sa spre râul Elba a fost oprit de o femeie de mărime extraordinară care i-a somat să se întoarcă vorbind în limba latină.

Giganţii au fost primii locuitori ai pământului şi n-au venit de nicăieri în Dacia. Ei sunt aici de la începutul lumii. Sămânţa noastră este de la urieşi - punctează magistral marele nostru înaintaş Nicolae Densuşianu. Specialiştii au identificat peste 40 de înălţimi muntoase cu vetre de cult din străvechime în ţările dacice. În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii sunt cu trimitere directă la oamenii mari: oriani, uriaşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi, veghetori, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci, vlastelini, vladislavi, pelivani, plăvani, găligani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli, blăjani, blajini, gogomani, măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni, stâlpnic, talani, nefilimi, zaplani, zablău, zăplani, zmei etc.  Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru giganţii ce nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii, Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului Mare.

Oborul Jidovilor este un toponim ce ne informează că erau zone în care uriaşii locuiau şi aveau împrejmuiri, ca în Munţii Şureanu, unde se află şi Masa Jidovului, şi Jidostina, şi Măgura Jinarilor. Masa Jidovilor înseamnă în limbajul popular, străvechi, Masa Uriaşilor. Este o stâncă izolată din şisturi cristaline pe malul stâncos al Sebeşului, înalt de 100 de metri, care se detaşează cu 4-5 metri deasupra peretelui abrupt, ce se termină deasupra cu o stâncă plană ce dă impresia unei mese. Această zonă este rezervaţie geologică, şi nu este singura. Tot în această zonă muntoasă se află şi rezervaţia La Grumaji, vale între stânci abrupte şi împădurită cu pini şi fagi. Pe malul drept al pârâului Dobra se află o altă rezervaţie geologică numită Pintenii din coasta Jinei ce străjuiesc vechiul drum al oierilor către Cindrel şi Lotru. Deasupra pârâului Râuşoru se află un bloc mare de calcar izolat în forma unui cioc de vultur la o înălţime de 3-4 metri deasupra apei, cu numeroase cochilii de hipuriţi, amoniţi şi belemniţi implantaţi în masa de calcar, de vârstă cretacic superioară. Aparţine rezervaţiei numită Calcarele de la Cisnădioara. În Vrancea Stâlpul stăpânea Crugul Cerului din centrul satului pe vremea uriaşilor. În jud. Alba este localitatea Jidovina, poate Jidobina, cu sensul de gigantică, iar în Bistriţa-Năsăud Jidoviţa. Valea Uriaşilor este pe Mureş. Pivniţa Uriaşilor se află în Vrancea, Mormântul Uriaşului este o movilă lângă Botoşani. Uricani e centru minier în Banat. Zmeica este o movilă şi un liman maritim în jud. Constanţa. Smeieni, Smeieşti sunt în jud. Buzău.

            Uriaşii se mai numeau şi Novaci. În necropola de la Argedava de lângă Bucureşti, numită Popeşti-Novaci, s-au descoperit multe schelete de uriaşi, care aveau peste 5 m. Necropola zeilor de la Nucet, din Coţia Buzăului, este cunoscută tot pentru mormintele de uriaşi.  În Crişana şi Ardeal uriaşii au nume precum Corbea, Gruia, Ioviţă, Balaban, Iovan-Iorgovan, Cel Mare şi Tare, Braţ de buzdugan,Mândru falnic căpitan.

Populaţiile din Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici Oameni sacri.

Diodor Sicul îi semnalează pe giganţi în Creta, Frigia şi Macedonia unde i-a anihilat Zeus (Istoria Universală). Scrierile antice descriu giganţii ca fiind oameni albi, cu faţa lată, de la ei provenind cuvântul Europa. În România există oraşul Urlaţi/Ur.Laţi şi nu întâmplător. În anul 1548 s-au descoperit lângă Palermo 3 schelete, 2 cu o lungime de 30 de picioare şi unul de 30 de picioare, cum se scria în London Mirror (nr.35; 11 ianuarie 1840). Raymond Drake scrie că două schelete şi mai lungi au fost descoperite lângă Atena, Valencia, Calabria, iar doar o măsea a acestora avea o uncie – 28.350 grame. Profesorul Ernest Muldaţin a descoperit în expediţia din Liban, Egipt şi Siria urmele omului uriaş de 10 metri, semnalând câteva morminte cu schelete de 6-7 metri. Acelaşi autor spune că templele pompau energie în oameni. În Africa Centrală s-au găsit 60 de schelete de 2,85 m cu o vechime 20.000 de ani. La Ermitaj este expus un schelet de 2,65 m.

           Uranus - Oranus înseamnă Omul Mare. Cel mai vechi european este un… oltean, descoperit de N. Plopşor, care a trăit cu 2.000.000 de ani înainte, la Bugiuleşti.

În scrierile antice uriaşii erau o rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei, eroi la greci, iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des întâlnit este cel de Omul Mare. În dealul şi sub Mănăstirea Negru-Vodă, dar şi în zona montană, sunt scaune de piatră de mari dimensiuni săpate din Parâng până pe culmile Buzăului.

            În Biblie găsim informaţia că: Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea (Geneza:6/4) şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; care au fost în vechime oameni cu nume. Mormintele de giganţi se recunosc şi prin faptul că în acestea  s-au găsit aşa numitele Pietre de căpătâi, care din vechime marcau mormintele. Og, poate Org, era împăratul Basanului şi avea un pat lung de 9 coţi şi lat de 4 coţi . Iacov a dormit în deşert cu o piatră sub căpătâi, când a visat o scară spre Dumnezeu, de unde a auzit sfatul acestuia de a aşeza pe această piatră unsă cu ulei, un stâlp de aducere aminte, unde va fi casa lui Dumnezeu, adică un altar sacru ( Exodul; 28/18), numit Betel. Astfel se însemnau mormintele, pe care se înălţa şi un stâlp, cum s-a procedat şi cu mormântul Rachelei, stâlp întâlnit peste tot în lumea geto-dacă şi în zilele noastre ( Exodul; 31/46). Tot în Biblie se consemnează că Goliat cel Uriaş de 4 m a fost doborât cu o praştie, dar unicul loc din lume unde s-a descoperit o astfel de armă este în tumulul de la Agighiol (sec. VI î.H.), lângă Tulcea, în România.

            În biserica creştină română a fost omologat ca sfânt un căpcân numit Hristofor, care era chinocefal, avea două feţe - una de om şi una de câine. Figura sfântului se mai întâlneşte încă în  pictura murală la Schitul Lainici, la Băbeni, la Olteţ, la Dozeşti în jud. Vâlcea, la Buzău în biserica de la Girlaşi etc. La Vatra Moldoviţei, Hristofor îşi pune capul de câine pe o tavă.

             Mare importanţă aveau giganţii pe Pământ dacă realizau lucrări peste puterea oamenilor obişnuiţi aşa ca Prometeu, primul Om-zeu, ca Atlas care susţinea Cerul, că ştim din expresiile populare că pământenii se temeau cumplit să nu cadă cerul pe ei. Aceştia erau contemporani cu Hercule, cu Novac şi mulţi alţii cu puteri supraomeneşti. Convingători sunt megaliţii din întreaga lume, dar şi din munţii noştri, cel de la vârful Omul, dar mai ales Sfinxul din Bucegi despre care tot mai mulţi cercetători spun că este femeie – Marea Preoteasă. Cea mai înaltă femeie de pe Terra a fost Hera nelipsită din ceremoniile antice. Megaliţii din Bucegi sunt Babele, munţii apropiaţi Bătrâna, culmile şi pâraiele sunt Doamna, Cocora, Scropoasa, Ialomiţa, Goştila, Obârşia, iar Valea Cerbului e Valea Zânelor, deci a Sarabelor.

Poetul nostru iniţiat George Coşbuc scrie că: Uriaşi trăiau pe creste cu copii şi cu neveste.  Ultimii căpcăuni au dispărut într-o dimineaţă, deci în zori, cu înţelesul că după ce a apus vremea lor, au venit zorile unei alte lumi, care i-a păstrat în memorie, cum se precizează tot în Legenda Muntelui Retezat. Să ne amintim că în Ardeal, dar mai insistent în Bucovina, oamenii îşi dădeau bineţe numai cu Bună Dimineaţa, indiferent de este zi ori noapte.

 În legenda Roza Rozalina se păstrează ideea că oamenii au fost contemporani o vreme cu uriaşii. Mai rămăsese doar un uriaş cu fiica sa care se plictisea că nu mai avea pe nimeni. Într-o zi găseşte nişte omuleţi care scormoneau pământul şi i-a adus acasă, în poala şorţului, să se joace cu ei. Tatăl său îi spune să-i ducă înapoi că aceştia sunt oameni şi vor trăi pe pământ în locul lor.  Fata nu s-a îndurat de unul dintre ei şi s-a rugat la Cer să-l facă pe el puţin mai mare şi pe ea mai mică să poată convieţui. Iată ce sugestiv ne prezintă legenda trecerea de la uriaşi la oamenii obişnuiţi, dar şi faptul că suntem urmaşii lor. Nu este întâmplător că numai o Femeie Mare are această idee să se facă ea puţin mai mică, dar să se înalţe şi bărbatul. O altă înformaţie este şi cea că uriaşii au pregătit planeta pentru a putea vieţui oamenii, conştienţi că se vor schimba condiţiile cosmice.

N. Densuşianu consemnează  existenţa paralelă a giganţilor cu oamenii în Balada construirii bisericii celei mari -  culeasă din multe zone ale României:

Omul Mare a făcut o Biserică Mare, cu Ştiinţă Mare, dintr-un Lemn Mare, cu o Secure Mare, unde se precizează locul pentru Maria aia Mare, dar şi pentru Maria aia Mică şi  diferenţiază linia giganţilor de cea a oamenilor mai mici ca statură.

             Biserica Mare are 9 altare şi 9 altărele, 9 praguri şi 9 prăgurele, 9 scaune şi 9 scăunele, 9 ferestre şi 9 ferestrele, 9 uşi şi 9 uşiţele, 9 picături de soare în Scaunul cel Mare.

             Biserica cea Mare străveche este şi Kogaionul de pe Vârful Omul din Munţii Bucegi străjuit de Babele noastre străbune. Cultul Omului Mare a fost oficiat mii de ani la templul Dodona din Epir.

            Înţelepţii din vechime purtau numele de BABA şi trăiau pe înălţimi: Baba Dochia, Baba Vrâncioaia, Baba Volosca, Baba Novac, Baba Runca, Baba Dac, Coium Baba, Baba Hârca, Baba Rada, Baba Ruda, Eschi Baba, Ali Baba, Za.Baba, Ur.Baba, Coli.baba, Hum.Baba, Baba Gurgur, Baba Elit, Baba Pataca (Brezeni) etc şi aveau ucenici, asceţi, câte 7, 8 sau 9.

BRAZDA lui NOVAC este unul dintre cele mai importante monumente istorice, un unicat păstrat în mitologia română, în literatura populară, în miturile şi legendele româneşti. Troianul începe din Panonnia şi traversează România de la vest la est, apoi se îndreaptă  în câmpiile Schityei până la Don, teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri ale geto-dacilor. Novac era împăratul Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe, care a luat un plug mare, tras de doi boi mari, negri bivoli, ori doi boi mari albi cu coarne mari, şi a tras această Brazdă Mare cu multe semnificaţii. În mod sigur este vorba despre activitatea unui uriaş, cu unelte urieşeşti, cu vite pe măsură care răstoarnă prima brazdă de pământ din istoria omenirii, cu tracţiune animală şi cu primele unelte agricole, care pune hotare în  câmpie sau poate le oferă oamenilor ştiinţa cultivării solului. Iată cât de grăitoare este isprava Oamenilor Mari numită Brazda lui Novac, cunoscută şi sub numele de Valul Troian, deci făcută de Omul Alb, Troian. Noian este o indicaţie de gigant. Troianul e alb, fiindcă la noi, la geto-daci, semnifică uriaşe depuneri de zăpadă în valuri, Nămetele, pe când la greci Troia sau Troian nu are vreo semnificaţie. De aceea înclin să susţin poziţia celor care consideră că Troia s-a aflat în spaţiul multimilenar al Daciei. Vestiţi sun megaliţii cu care se acopereau gurile peşterilor numite până în zilele noastre ortostate, ce se aşezau vertical. Vlastelinii, oamenii puternici, erau vestiţi până în secolul al XVl-lea, pe vremea domniei lui Radu de la Afumaţi, în Codrul Vlăsiei.

Evoluţia omului a fost controlată genetic scrie anatomistul olandez Louis  Bolk. Mutaţiile genetice nu se declanşează accidental sau natural. Programul genetic este cuprins în atomul de carbon cu 6 protoni, 6 neutroni, 6 electroni. Cifra 6 indică Forţă Mare, iar 6 ori 6 fac 36. Dacă adunăm cifrele de la 1 la 36 vom obţine 666 cea ce  înseamnă o forţă gigantică, raportat la structura atomică. Este celebru scheletul vechi de 3 milioane de ani, care suferise o mulţime de mutaţii genetice posibil pentru a se adapta la noile condiţii de existenţă (Eugen Delcea).                 

Pe Pământ trăiesc şi au trăit şi giganţi şi pigmei.  În clasamentul actual al primilor trei giganţi mondiali se află şi doi români: Gogea Mitu şi Ghiţă Mureşan. Gogea Mitu se numea Dumitru Goagă şi era născut în anul 1914 în satul Mârşani, judeţul Dolj. Avea 2,42 m înălţime şi 183 de kg. A trăit 22 de ani şi boxa în Europa. A avut un frate care a murit la 7 ani şi avea 1,80 m înălţime. De la acest personaj real au rămas expresiile coşcogeamite omul şi cogeamitea vlăjganu.

Despre femeile Antichităţii care erau viteze, mari şi frumoase, se consemnează numai tangenţial cu războaiele, cum scrie Homer despre HIERA, soţia lui Telef, în lupta pentru apărarea Troiei. Nume de femei gigante sunt: Vânturoaia, Galateea, Zboina, Orancea, Zanica, Zmeica, Boboroada.

Uriaşii sunt o supercivilizaţie terestră a căror schelete au fost găsite pe tot Pământul. În revista Science et vie se consemnează că în urmă cu 40.000 de ani a existat o rasă europoidă albă cu înălţimi de 2-3 metri şi cutia craniană de 1900 cm. Strămoşii rasei albe sunt Marii Brahicefali (cu capul rotund) de la Dunărea de Jos spun savanţii Maria Gimbutas, Gordon Childe, N. Densuşianu etc.