marți, 23 mai 2017

Kurganele șcitice - tezaur de istorie multimilenară



                      
Covorul pe pâslă din Kurganul nr. 2 de la Pazîrîk
(foto din http://www.cunoastelumea.ro/scitii-din-siberia-iin-muntii-altai-au-fost-descoperite-doua-trupuri-mumificate-cu-trasaturi-europene-si-cele-mai-vechi-covoare-din-lume/)



prof. Olimpia Cotan - Prună

Kurganele, numite şi gorgane, sunt morminte străvechi acoperite cu pământ, niște  movile piramidale peste încăperi zidite cu pereţi din crengi puternice lipite cu lut ori cărămizi din lut amestecat cu iarbă uscată, uscate la soare. Kurganele, ce ating forme piramidale, sunt lăcaşuri de veci pentru conducătorii de comunităţi umane, regi, împăraţi, personalităţi cultice, matriarhale şi patriarhale, cu familiile, bunurile lor personale, animale domestice - cai, câini, atelaje, bunuri personale etc.
În marile kurgane, monarhii au camere separate, alăturate cu soţiile oficiale defuncte, cât şi cu cele ale concubinelor, personalităţi cultice feminine ce-au lăsat în istorie emblema Marilor Preotese din vremurile timpurii ale cultului Marii Mame şi Zânei Cerului.
Caii, căruţele, bunurile pământene sunt o prezenţă în kurganele scitice străvechi indiferent de avuţia personală, dovada credinţei acestora că vor avea nevoie de ele în existenţa lor de după moarte. Obiectele aceste ne-au lăsat informaţii unicat despre viaţa şi activitatea comunităţii care aveau credinţa că după moarte există viaţă într-o altă lume unde se află sălaşul Sufletului Nemuritor.
Am citit scrieri despre istoria veche şi unii autori duc mesajul preluat mereu şi mereu că oamenii străvechi nu reproduceau chipul uman, dar multitudinea de figurine feminine, tip Zâna Mamă, Zâna Cerului, Armata Amazoanele, meseriaşele şi meseriaşii, crescătorii de animale domesticite, întemeietorii agriculturii pe pământ, ziditorii primelor asaşezări agricole din lume, creatoarele scrisului, unicii vorbitori de pe pământ ne-au lăsat mesajul că: Omul crează oamenii cu binecuvântarea Zeității Supreme. Descoperirile arheologice au dovedit că omul şi-a dăltuit imaginea chipului în silex, piatră, lemn, metal, pe veşminte, pe covoraşele locuinţelor, pe ceramică - ce era mai valoroasă decât aurul.
Am studiat lucrarea Civilizaţiile vechii Europe scrisă de Guido Mansuelli şi-am avut o mulţime de surprize. Cea mai neplăcută e accea că în România străveche exista numai cultura Starcevo-Criș, fără alt comentariu, pe când grecii lui Herodot sunt nelipsiţi, însă istoria secolului XXI ne rată că tracii sunt primul popor ce-a locuit în aşa zisa Grecie, denumire târzie ce indică obârşia lor pe Mureş, în nordul Dunării, unde există încă localitatea Ygrichi.
Civilizaţia kurganelor este evidenţiată în istoria străveche a omenirii de savanta lituaniană Maria Gimbutas ce sudează matriarhatul de patriarhat, conştientă că tot ce există pe lume are un început, O Mamă unicat sădită şi în inima sufletului existenţial nemuritor. Numai în creaţia eminesciană Dumnezeul patriarhal are Mamă - precum în Cer aşa şi pe Pământ.
Voi aduce în prim-plan Civilizaţia Kurganelor din Altaiul Siberian, care sunt prezente de la nordul Mării Negre până în China şi Japonia, adevăr de necontestat. Ştiinţa arheologiei a dovedit că străbunii credeau într-o viaţă de după moarte şi de la cei mai săraci la marii împăraţi şi-au luat în morminte cele trebuincioase dincolo, lăsându-ne mesaje de necontestat precum sunt câmpurile de kurgane din spaţiile aşa zise scitice, de pe plaiurile carpatine şi până în Japonia.
Într-un gheţar Altaic Siberian s-a descoperit Covorul Fermecat cu imaginea Zânei Cerului la ceremonia de învestire a Șcitului Regal (vezi kurganul nr.2 din cele 5 kurgane imperiale de mari dimensiuni). Acest covor este unicat universal şi atestă prezenţa de neşters din istorie a Marilor Zâne scite ce-au creat o civilizaţie avasată, paşnică, creatoare în zorile omenirii. Sute de istorici ai lumii apreciază că lumea scitică este cea mai veche civilizaţie de pe Pământ înglobând indoeuropenii cu multiple nume ce s-au îndreptat spre toate punctele cardinale. Sciţii sunt cel mai tumultos popor al istoriei euroasiatice, ce ocupau teritorii imense, unde exista o populaţie infimă, că se contopeau cu locuitorii zonelor supuse, scrie Guido Mansuelli în Istoria civilizaţiilor Europei.
Kurganele scitice din Munţii Altai sunt cele mai multe şi mai bogate, dar şi cele mai originale morminte din lumea veche, dovedeşte savanta lituaniană Maria Gimbutas. Sciţii nu erau doar vestiţi crescători de cai şi călăreţi fătă egal din istoria străveche. Se adaptau condiţiilor climatice şi practicau agricultura, creşterea şi domesticirea animalelor, făurirea uneltelor şi vaselor necesare vieţii.  Sedentarii au făurit primele aşezări stabile cu case rotunde în lumina soarelui în formă de cutie,și de aceea au fost numiţi în istorie Cutieni. Aceştia au fost sciţii sedentari ce dovedesc originea lor europeană  unde au trăit primii plugari ai lumii când la Schelea Cladovei se cultivau cereale cum scrie istoricul român Vasile Boroneanţ. Creşteau caprine, oi, vite şi mai ales cai - primele mijloace terestre de deplasare ale omenirii. Sciţii  au fost primii păstori de pe pământ. O grupare specială scitică este cea numită de istorici Sciţii Regali ce dirijau şi ţineau legătura cu întreaga existenţă scitică a zonei, trăind în corturi regale. De asemenea, sciții sunt considerați cei mai mari deţinători de aur din istoria omenirii.
 Kurganele-morminte scitice din Munţii Siberieni Altaici sunt unice ca arhitectură şi deţin cele mai numeroase şi mai vechi bogăţii istorice. Kurganul nr. 2 de la Pazîrîk de pe Oxus din Munţii Altai are mari camere funerare. Pereţii sunt susţinuţi cu grinzi lungi şi groase dispuse orizontal şi nouă rânduri de grinzi din zadă. Kurganul este pe vechea albie a unui gheţar şi zăpada a conservat numeroase obiecte de piele aflate lângă defuncţi. Interiorul avea etajări. Lângă corpuri sunt veşminte, covoare, dar covorul de rugă prezintă cea mai importantă scenă figurativă antică. În Kurganul nr. 5 un războinic e tatuat cu fiinţe mitice, monştri şi peşti. S-au găsit numeroase obiecte de artă cu montări de aur, argint, harnaşamente, cât și o statuetă din marmură a unui cântăreţ la flaut. În Kurganul 5 sunt imagini feminine cu sâni mari şi tors puternic, gât lung, iar pe cap poartă coroane ca o piramidă cu cercuri. Iată o nouă dovadă a credinţei în Zamolselor-preotese străvechi, a căror istorie are rădăcini de necontestat și pe care Creștinismul patriarhal a interzis-o.
Sciţii au fost prima mare civilizaţie de călăreţi euroasiatici. Covorul pe pâslă din Kurganul nr. 2 de la Pazîrîk e unicat prin prezenţa omului în mod special, dar mai ales a Marii Zâne Cereşti ce patrona religia sciţilor, martora legămintelor, diferită de Zâna Mamă-pământeană, omniprezentă.
Sciţii nu au avut temple. Întâlnirile lor nu erau sacre. Regii aveau harem, dar mormintele aparţineau soţiilor principilor defuncţi, care aveau cavaleria lor. Cel mai vechi kurgan scitic regal era în Kostromskaia (secolul al VI-lea î.Hr.) şi e atestat ca cel mai simplu tip vechi de mormânt șcitic. Decedatul este înhumat alături de alte 13 schelete într-o cameră săpată în pământ. În afara camerei sunt 13 schelete a 20 de cai aşezaţi doi câte doi.
În 3 mai 2017 istoria arheologiei aduce în prim-plan  kurganul din secolul al X-lea î.Hr. ce se află la 16 km de Arzhan, pe Valea Ţarilor din Republica Tuva din Siberia.  Acest kurgan şi încă trei sunt aşezate special pe colţurile unui patrulater la distanţe de 1500 m în centrul unui câmp de kurgane, la depărtare sunt peste 20 de asemenea morminte mai modeste şi multe la care nu s-a ajuns încă. Ele uimesc prin așezare şi aspecte specifice, dar mai ales prin bogăţia lor în aur.
La Pazîrîk, în Altaiul Siberian, într-un gheţar au supravieţuit mii de ani 35 de kurgane dintre care 5 sunt de mari dimensiuni încărcate de istorie veche, indicând zorile civilizaţiei omeneşti pe meleaguri montane, cu rădăcini indoeuropene, ce-au dat nume zonelor nordice ale Mării Negre şi Mării Capice, râurilor, lacurilor, chiar şi numele Indiei şi  al Chinei.
Pe teritoriul Sciţiei Minor, Dobrogea în zilele noastre, se află tumulul/kurganul de la Agighiol, din zona Deltei Dunării, cu 3 încăperi: una pentru Scitul Regal, cealaltă pentru Regina scitică, care au imaginea acesteia şi a scitului regal pe genunchierele metalice, de-i putem privi în oglinda timpului aşa cum au fost. În a treia cameră erau carele şi schelete cailor, harnaşamente etc. În sudul Dobrogei, sciţii cu regina lor vestită, Tomiris, sunt prezenţi pe metopele monumentului Mausoleul de la Adamclisi, aici unde e o prezent omul primordial din Klisa - pământ  înmuiat cu apa sacră a începuturilor, unde trăiau Uriaşii, Atlanţii, Titanii, prezenţi pe monument, citaţi doar la masculin de către medicul Costel Popescu din Poboru, care  indică  prezenţa Reginei Tomiris ce-şi onora fiul, Spargapises, ucis de persanii lui Cirus, vegheat de luptătoarele Amazoane străvechi, prezenţe de mii de ani pe metopele scitice.
Specială este vestimentaţia celor două personaje străvechi de pe covorul fermecat de la Pazîrîk. Marea Zână a șciților întâmpină Cavalerul Regal scitic pe tronul special, asortat cu veşmintele sacre. Poartă o rochia galbenă cu un şorţ albastru – patrafir  specific Zamolselor, purtat şi de preoţii ortodocși, tivit cu triunghiuri cu laturile dublate, ce trece de capul acesteia şi acoperă umerii şi spatele rochiei galbene ca şi tronul zânei. La mâneci, lângă palme şi în jurul gâtului, rochia albastră se încheie etanş cu bentiţe negre-verzui indicând sacralitatea şi decenţa. Pe capul maiestuos e prezentă coroana cu triunghiuri echilaterale cu vârfurile spre Cer, indicând rangul de Zână a Cerului, ce susţine cu mâna dreaptă Arborele cosmic al vieţii cu tulpina şi ramurile roşii, pline cu lalele roşii, galbene şi albastre, săgeţi de mărimi diferite printre care una e ancorată de Tronul Zeiesc și indică viaţa cu rădăcinile în Tina lui Adam Klisi. Mâna stângă susţine ideea binecuvântării Șcitului Regal ce coboară cu o eleganţă de balerin de pe calul roib, surprins de maestrul ţesător drept mare căpetenie cu rolul de a supraveghea cea mai întinsă zonă de pe Pământ, de la Oceanul Atlantic la Pacific.
Costumul cavalerului șcit e specific ceremoniei în faţa Marii Zâne nelipsită de la astfel de evenimente și e compus din tunică albastră, elegant lucrată, despicată de la mijloc. El coboară desculț pe covorul de investire la rugăciunea sacră. Şaua rulează pe crupa calului ca pe nişte rotiţe. Calul e semeţ, cu frâiele ancorate de căpăstru şi se termină meandric pe coadă. Chipul  său e plin de optimismul tinereţii și siguranţei în forţele sale.
Citind această imagine ţesută pe covorul de rugă învăţăm mai multă istorie decât  învăţam la şcoală, o istorie reală ce nu ocolește istoria europeană a Hiperboreilor sacri carpatini.
Marea Zână e regină Zamolsă. Are pe cap coroana unicat şi cu zâmbetul generos şi plin de lumină sacră îl întâmpină pe Cavalerul-Regal, stând pe  tronul unicat, ţinând  cu mâna stângă de lângă inimă, un special Arbore Cosmic al Vieţii, cu flori, săgeţi pe ramurile puternice, în culorile specifice Cerului şi Pământului: roşu, galben şi albastru, pe tulpina neagră indicând natura metalică, un adevăr înrădăcinat în Carpaţii multimilenari. Acest covor unicat e mărginit cu florile pământului în câte șase pătrăţele, în aceleaşi culori ca şi cele din Arborele cosmic.Veşmintele sunt în aceleaşi culori pentru ambele personalităţi ce indică rangul şi elegenţa, atât de speciale, lăsate de iluştrii noştri strămoşi. Tunica acestui cavaler are pe linia de încheiere acelaşi tip de bentiţă sacră ce se află pe rochia Zânei Cerului. Cavalerul are o eşarfă galbenă cu cerculete albastre ce îi flutură pe spate, deasupre calului venit în viteză, cu eforturi controlate de oprire. Pe cap poartă o tichie ce adună părul ca o creastă din frunte spre ceafă, etalând faţa plină de lumină pentru acest eveniment unicat, ce poartă răspunderi colosale pentru existenţa maiestuosului neam șcitic ce a lăsat omenirii Ceramica Cutienilor (de Cucuteni), neam sedentar, mai valoroasă decât aurul, dar şi cele mai mari cantităţi din acest metal preţios din întreaga lume.
Istoricii au ajuns la concluzia că toţi sciţii din zona Oxus-Altai-Pazîrîk erau matriarhali, de aici şi bogăţia istorică mergând spre începuturile existenţei omeneşti, ce dovedesc inteligenţa, hărnicia, inventivitatea lor, toate fiind înalte calităţi omeneşti. Locuinţele sciţilor sedentari erau mici rotunde, numite cutii, deci sciţii sedentari erau cutienii, autorii celei mai vestite şi preţioase ceramici de Cucuteni din lumea antică. Arheologia  a descoperit la Hârşova, în România, ceramica neagră în anul 1966, veche de 6500 ani, ce dovedeşte că strămoşii noştri cunoşteau metalurgia la temperaturi înalte ca şi șciţii euroasiatici.
Sciţii crescători de vite şi păstori practicau transhumanţa adică părăseau locul după 10 ani când terenul nu mai dădea roade şi-l reluau după ce treceu alţi 10 ani.
Perşii îi numeau pe șciţi – sacii. Spre sfârsitul secolului al  XVIII-lea limba lor era numită şi saca/saka cât şi scrierea acestora, ştiută de sanscrită-sacră, adică de început, şi a fost studiată de lingvistul savant englez sir Harold Walter Bailey. Acesta a publicat numeroase studii privind Limba Saka Khotanică ascetică din zona Taklamakan şi e o mare surpriză istorică fiindcă Khotanii sunt Cotensii din curbura carpatină[1], din nordul Buzăului, puternică vatră de istorie străveche prezentă pe Harta lui Ptolemeu (secolul al II-lea d. Hr.).
Cel mai grandios kurgan șcitic din istorie este cel de pe Fluviul Galben, unde-s semnalate istoric influienţele șcitice, dar unde aceștia nu s-a amestecat cu băştinaşii ci au convieţuit din timpuri străvechi. Primul împărat al teritoriilor vaste sud-estice de pe Fluviul Galben e cunoscut în istorie cu numele Qin Shi Huang. Era fiu de rege şi a creat în anul 221 î.Hr. Imperiul Chinez. A folosit tactici ale popoarelor stepei, dar a rămas unic pentru cruzime în zonele învecinate. Credea în şamanism şi magie. A preluat singur întreaga putere. A construit în nordul imperiului său vestitul Zid chinezesc, unicat pe pământ, ce şerpuieşte pe crestele munţilor din nordul Chinei. Pentru glorificarea personală, a ridicat mai multe palate somptuoase lângă capitală, precum şi un palat subteran pentru viaţa sa de apoi. Este un mormânt în formă de piramidă, unic, care reprezintă imperiul său creat în numai 11 ani de domnie, la scară redusă, cu forme de relief, râuri, lacuri, mări şi constelaţiile cereşti, la care s-a lucrat şi după moartea sa, aproape 37 de ani. În apropierea mormântului a îngropat o armată de soldați de teracotă – peste 8000, şi cai în mărime naturală. Din documentele scrise rezultă unele informaţii despre palatul mortuar, dar întregul mausoleu rămâne încă de explorat şi excavat. Kurganul său are 76 de metri înălţime şi un perimetru de 1.250 de metri și era iniţial împrejmuit cu un zid dreptunghiular interior şi altul exterior cu perimetrul de 4, respectiv 6 kilometri. Sima Qian, istoric al vremii, scrie că împăratul a fost înhumat într-un sicriu de bronz înconjurat de mercur, îmbrăcat într-un costum din aur şi jad, şi având gura plină de perle, aluzie la înţelepciunea dovedită în timpul vieţii. S-a dovedit că mausoleul, întins pe patru nivele, adăposteşte şi mormintele a 600 de oameni din suita împăratului, îngropaţi de vii pentru a-şi sluji împăratul în Paradis.
Era obsedat de  moarte şi căuta fântâna nemuririi. Sfătuitorii săi au înţeles că e bolnav mintal şi i-au oferit pastile de mercur ce se puteau asimila de organism, pe care le-a luat 6 ani şi i-au afectat sistemul nervos. Aşa a  fost convins să-şi numească un urmaş   dintre fiii săi, care i-a ucis pe toţi oponenţii şi urmaşii de orice vârstă cu regele Qin. Au fost găsiţi într-o aripă la care s-a ajuns în zilele noastre, cum se spune în documentarul prezentat de History Channel[2], care ne înformează şi despre spadele mari de bronz găsite în Kurganul Qin, care erau făurite de sciţi ce cunoşteau secretul timpuriu al metalurgiei bronzului combinat cu arsenic. Maria Gimbutas, în Istoria cavalerilor războinici, și L. Cueşdean, în lucrarea România - inima vechii Europe, amintesc faptul că în vestul Ardealului şi estul Panonniei s-a găsit cel mai mare depozit de spade mari din bronz care sunt şi în Spania, Scandinavia, Egipt, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Vasile Pârvan a găsit lângă oraşul Sf. Gheorghe, la Dobolii de Sus, o spadă mare cu un mâner de 130 cm ce se află la Muzeul de Istorie a României. Mulţi istorici ai lumii consideră că sciţii străbuni înglobează numele indoeuropenilor carpatini de la Atlantic la Pacific. Astfel, e normal ca şi în Kurganul piramidă al regelui Qin, cel mai mare din lume, să fie prezente puternice argumente artefacte ale civilizaţiei multimilenare  euroasiatice.
Drumul Mătăsii este evocat din sec î.Hr. din China prin Asia până la Marea Mediterană... dar Primul Drum al Mătăsii a pornit din Hian Jiang, zona oazelor Khotanice cu mult înainte, că Imperiul Chinez era blocat spre apus. Drumul mătăsii trecea prin Khotan, dar khotanii s-au bucurat de ţesătura inventată de prinţesa Leizu (2640 î. Hr. conform lui Confucius) şi care a fost timp de peste 3000 de ani doar apanajul chinezilor. Mult mai târziu Khotanul devine prima reşedinţă externă a mătăsii naturale după ce soţia de origine chineză a prinţului khotanic Yutian a adus seminţele viermilor de mătase în coafură. Drept  recunoaştere, regele înalţă un templu la Halabang pentru regină, iar în peştera Dunlung suverana este pictată în mărime naturală. Plecaţi din Khotan, doi preoţi nestorieni (creştini) au dus viermii de mătase în Bizanţ în secolul al VI-lea.
Iată câtă istorie a lăsat omenirii lumea Câmpurilor de kurgane șcitice...Și câte lucruri încă se vor mai afla de la străbunii noștri de odinioară pentru că, așa cum spunea genialul nostru poet național, Mihai Eminescu: De la China pân-la Rin /  De geto-daci pământu-i plin[3].



Bibliografie:
  • Augustin Deac; Istoria Adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român, 2001;
  • I.L.Cueşdean; Marea enigmă a românilor antici, Bucureşti, 2007;
  • Danielle Elisseeff, Istoria Chinei, București, 2010;
  • Guido Mansuelli; Civilizaţiile Europei Vechi, Bucureşti,1978;
  • Maria Gimbutas; Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici; București, 1997;
  • Jorg W. E. Fassbinder, Tomasz Gorka, Hermann Parzinger et Anatoli Nagler, Magnetic prospection of Scythian Kurgans from Chilik, Southeastern Kazakhstan, ArcheoSciences, 33 (suppl.)| 2009, pg. 59-61.
  • H. W. Bailey; Dictionary of Khotan Saka, Cambridge University Press, 1979. 1st Paperback edition 2010;
  • Hermann Parzinger; Die frühen Völker Eurasiens. Vom Neolithikum zum Mittelalter, München, 2006;



[1] Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarții și teuriscii și costobocii, iar dedesubtul lor vin predavensii și ratacensii și caucoensii, tot așa, mai jos de aceștia sunt biefii, buridavensii și cotensii și mai jos de ei albocensii, potulatensii și sensii, după care sunt, în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagisii și piefigii.( Cartea a III-a. Capitolul VIII - Sursa traducerii: Izvoare privind Istoria României (Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes). Vol. I. De la Hesiod la Itinerariul lui Antoninus, București, 1964 (pe www.dacoromanica.ro)
[2] www.history.com/topics/great-wall.../tomb-of-chinas-first-emperor
[3] Mihai Eminescu; „De la Nistru pân’ la Tisa” în http://basarabialiterara.com.md/?p=2639

joi, 12 ianuarie 2017

Din opera eminesciană: Zamolse văzut ca Boson al Universului cuantic



prof. Olimpia Cotan Prună

Bosonul Higgs, numit așa după fizicianul britanic Peter Higgs și supranumit „particula lui Dumnezeu”, este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. Căutarea unei dovezi a existenței sale a început în anii 1960. În 2011, particula era căutată cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în special cu acceleratorul LHC de lângă Geneva, Elveția. Bosonul Higgs, dacă ar exista, ar putea să rezulte de la coliziunea a doi protoni de înaltă energie, dar ar avea o viață foarte scurtă, după care se dezintegrează în alte particule — încă un motiv de ce existența sa este greu de dovedit.”( https://ro.wikipedia.org/wiki/Bosonul_Higgs)


Înainte cu jumătate de secol ca fizica cuantică să descopere bosonul,  Mihai Eminescu prezintă metaforic şi poetic în zeci de creaţii faptul că Zamolse e fiu al Mamei Caosului ce s-a ivit Cel dintâi şi Singur, înainte de–a fi zeii, şi e purtătorul Sâmburelui de lumină ce stă la baza existenţei.
Mihai Eminescu a sădit în poeziile sale aspecte ale ştiinţelor cuantice, traduse în limbaj metaforic, ştiinţe cristalizate de abia în secolul XX.
În creaţiile sale este bine conturat Caosul Lumilor săcrii concept ce privește Sistema Cosmică a Caosului - Câmpuri indicând Materia Neagră cunoscută lumii științifice în proporție de doar 4%.
Eminescu  analizează pe cotele genialităţii sale poetice cunoştinţele fizicii cuantice însuşite la cele mai înalte cote la Universitatea din Viena. El prezintă în poeziile sale, pentru prima dată în limba română, Zamolsele-Boson, Fotonul, Atomul, Ruperea spontană de simetrie, Teoria Corzilor, Superstringurile, rolul  Filozofiei, al Criticii literare în înţelegerea fizicii cuantice, explică Unda - Ondină, Fotonul, în Fata-n grădina de aur, în basmul Miron şi frumoasa fără corp şi-n toate convorbirile sale cu Universul.
Eminescu a numit cea mai mică particulă de lumină Cuantă cu 30 de ani înainte de Max Planck. În opera sa Zamolse nu e doar zânul dacilor, divinitatea supremă a neamului nostru, ci și  Bosonul,  particula de forţă ce izbucneşte /Cel dintăi şi singur /ce sădeşte masă în Foton, surora geamănă - particulă de energie închisă necesară Atomului, fără de care n-ar exista nimic. Fotonul fără masă călătoreşte vecinic dacă nu întâlneşte Zamolsele-Boson ce poartă forţa în Caos, la Ruperea Spontană de Energie. El nu interacţionează cu Câmpul Higgs descoperit în secolul XX (1964) și testat experimental în 2012.
Mihai Eminescu prezintă metaforic şi poetic faptul că lumina e singura constantă din Univers asimilată cu un gaz, o ceaţă diamantină. În manuscrisul 2257 Eminescu scrie că viteza luminii este finită. Lumina n-are greutate.
Pecetea este urma lăsată de Zamolse – Boson în atingere cu Fotonul când acesta îi transmite masă. Ea e numită de Eminescu  sămânţă de lumină în multe dintre creaţiile sale poetice.
Zamolsele eminescian este unitate de bază a materiei, liantul Atomului prin Foton. Transportă forţă prin orice câmp. Toate ariile Universului se închină lui Zamolse în poezia Memento mori unde Eminescu scrie că:
/Seminţele existenţei/ Sunt pe ramuri de raze/ Într-a Caosului Câmpuri./
În  poezia  Când marea....Zamolse, în Câmpii de Caos, semeni stele. El este amantul căzut dintre stele, ce rece în Mare murea/(bosonul dezintegrat).
 În poezia Fata-n grădina de aur, Zmeul e /Copilul sfintei mări, din Stea născut/, din Soare, din văzduh, din neauă/  care / De-amorul ei se prefăcu în steauă / şi acesta e Zamolsele-Boson, fiul Caosului, singura zonă ce are Mamă în Universul cunoscut, poezie în care Ea este Fotonul.
Tatăl creator devine Bosonul din ştiinţa secolului XX, cel ce are toate caracteristicile Zeului ce stătut-a înante de - a fi zeii geto-dacilor ştiut drept  Zamolse, atât de prezent în creaţia eminesciană. Acest Zmeu - Boson precizează că are forţa  să-i/ Închidă zarea ei cea clară cu-n sărut / indicând pecetea ce rămâne după atingerea Fotonului de către Zamolsele-Boson, care-i transmite Masă-energie în repaos, Fotonului - surora sa geamănă ce dă vieţii Atomului fără de care nimic n-ar exista. Acest Zmeu din mitologia geto-dacă se preface în înger şi după ce atinge Fotonul lasă Sărutul-Pecetea lui Zamolse-Boson când atinge la viteze cosmice Fotonul după care se dezintegrează şi cade absorbit în  a  Chaosului câmpuri (expresie la plural unicat în veacul al XIX-lea).
Fata e luminoasă, că-i Fotonul - particulă  ce cade în Atom după ce primeşte masa prin forţa lui Zamolse. Bosonul – Zamolsian e Mut înger din tării în poezia Fata-n grădina de aur ,ce porneşte cu Roiul Luminos pentru a schimba nemurirea cu moartea în limbaj pământean, dar la Tronul cel Etern află că el este, /O făptură ce Sfinţeşte a Cerului Coloane, o/ Eternă Gură/ ce energizează Universul şi călătoreşte cu.../ roiurile sale de stele/,  iar / Omul este o undă /Având a undei fire./.. /Căci lutul în el creşte / Lutul îl naşte, Lutul îl primeşte/.
Zamolse poartă seminţe cu ramuri de raze, din a Chaosului Câmpuri. În poezia Ondina este numit şi Lin Împărat ce-şi caută în Negura - câmpului cuantic - o Albă Vergină, că astfel se vede că/ în Ceruire e un Dumnezeu / ce are ca  Mamă Chaosul.
Ondina cea luminoasă vine-n lume neîntreagă spune M. Eminescu, indicând Fotonul.  Ondina face parte din Planul Genezei, unde aleargă mesagerul ce poartă Sămânţa de lumină, ca să-i fie suroră geamănă...într-un ECO uşor, setos de amor – atracţia universală, /Ce unduie uşor Câmpia Speranţelor - de viaţă fior./...
Iată ce special defineşte această particulă din Univers, fiul Mamei Chaos, numit de înţelepciunea străveche geto-dacă Zamolse, unde Za înseamnă Zânul – fiul al Chaosului, iar Mol îseamnă femeie, aşa cum molfeta înseamnă Fata lui Moll – iar Za-mol e fiul  Zânei - Mumă a Universului, din care izvorăsc seminţele de lumină în Univers cu rol precizat care se încheagă din... razele Chaosului şi în Chaos se întoarce, ca îngerul căzut, dar nu zvârlit din mitologia geto-dacă.                                                          
Să fim atenţi că în Scrisoarea I înţeleptul mag se întoarce cu gândul îndărăt cu mii de veacuri, când după Big-Bang a urmat un timp când:  /Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface/. /Dar deodată un punct se mişcă, cel întâi şi singur. Iată-l/ /Cum din  Chaos face Mumă, iară el devine Tatăl.
Este tatăl lumii atomice, temelia existenţei, iar Eminescu e unicul care subliniază că există Mama lui Dumnezeu (Atenție! Nu mama lui Iisus!) în basmul Făt-Frumos din lacrimă. Iar /Roiuri luminoase izvorăsc din infinit/ Sunt atrase în viaţă de- un dor nemărginit/  indică Forţele Atracţiei Universale.
Bosonul Zamolse este în versuri Regele Lin ce mână corzile unele într-altele când bosonii devin grei un alt aspect al forţei Caosului. Este  un fulger fără  ţintă, ce-a schimbat gândul vieţii/ cu moartea cea adâncă pentru a transmite Sâmburul luminii de viaţă dătător în momentul Ruperii Simetriei corzilor atestată ştiinţific de Yoichiro Nambu la jumătatea secolului XX, când se produce o forţă uriaşă necesară transmiterii forţei Bosonului ce poartă masa necesară Fotonului.
Eminescu îl indică pe Zamolse și în poezia Strigoii când acesta este chemat de către Mag să aducă Sămânţa de lumină prin duhul său, pentru regina dunăreană Maria, regina avarilor.
Crearea şi anihilarea de particule face parte din Teoria Cuantică a Câmpurilor.
În creaţia eminesciană toate Ariile Universului se închină lui Zamolse, care-i Zeul vecinic Semănător de stele şi-ncepător de vremi ca în poezia Sarmis.
În poezia Mortua est Mihai Eminescu descrie calea Bosonului-Zamolse, care după ce transmite Sămânţa - masa în raza de lumină Foton, lasă o Pecete, apoi se dezintegrează, dar nu dispare, că ce-a rămas se întoarce în Chaos: deci este o moarte fără ca Bosonul-Zamolse să moară: el renaşte mereu şi mereu din forţele Mamei Chaos care este Mama lui Dumnezeu şi a tot ce există.
Eminescu precizează retoric că această particulă purtătoare a Sămânţei de lumină e Zeul - Demiurg. În sute de creaţii poetice Eminescu arată calităţile acestui Tată Demiurg, numit Boson în Fizica cuantică, ce zideşte existenţă - masa în atom  cu ajutorul fotonului.
Bosonul Higgs din Câmpul Higgs rupe spontan simetria cuantică prin care fermionii capătă masă şi ocupă loc în spaţiu, pe când Bosonul, în general, are numai masă de repaos. Deci există multe tipuri de Boson care au acelaşi Tată -Zamolse fiul Mamei Caos.
Nici Luceafărul din poemul cu același nume, nu-şi sacrifică Nemurirea pe o Sărutare --pecete caracteristică Bosonului – geamănul al Fotonului. Particulele din primele momente ale Big Bang-ului nu aveau  masă şi Mihai Eminescu merge înapoi cu mii de veacuri pentru a descrie ivirea Universului.
În poezia Venere şi Madonă Eminescu consideră că femeia este prototipul îngerilor din senin indicând Fotonul.
În poezia În vremuri demult trecute, Eminescu precizează că: Razele luminii se concentrează într-un Grăunte – numit Atomul. În  Călătoria magului pe căile astrale Bosonul e numit  /Vultur de aur cu aripi de foc / ce din cer – din Caos - coboară/ dar devine o cruce pe un mormânt - deci are viaţă scurtă  /sfârşită fără a fi început./ Energia este o candelă a vieţii, prinsă de undele Cerului.
La Eminescu Cerul este numit al Lumilor săcrii – începuturi în poezia Mureşanu.
/Fotonul şi Bosonul sunt ramuri de raze  ce se caută una pe cealaltă / /Una în braţele alteia lumină fac/.
În poezia Care-o fi în lume Eminescu îl numeşte pe Zamolse /Chip de înger muiat în lumină/ În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu/ .
În poezia La o artistă Zamolse devine /Notă rătăcită din cântarea stelelor/ cu un statut unicat printre stelele Caosului.
În poezia La o steluţă scrie că /Numai un atom fără de soarte nu e iubit/ şi indică Zamolsele-Boson fără de masă, ce nu primesc în mişcarea cosmică sămânţă de lumină analizate drept Zburător în înţelepciunea geto-dacă străveche.
În poezia Misterele Nopţii / Doi îngeri, caută-n plângeri / Şi se sting ca două stele / Care-n nuntă uşurele / Se cunun căzânde jos/sunt descrieri de tip Zamolse-Boson în Chaos, iar Fotonul în Atom.
În poezia O stea prin ceruri Eminescu precizează că Zamolse-Boson /Aduce prin amor /De viaţă fior/ în Atom după care rămâne/ Un suflet răcit, o inimă rece fără fior/.
În poezia Numai poetul Eminescu apropie Omul de Universul Infinit precizând că: / Oamenii se trec şi mor / ca si miile de unde / Ce un suflet le pătrunde/ (Stephen Hawking, marele savant cu care suntem contemporani, a demonstrat că fiecare particulă cuantică este o undă). Stephen Hawking spune că particulele cuantice sunt unde, cum ne precizează Eminescu în poezia Ondina  că se naşte neintreagă  precizând că  şi /Omul are a Undei... fire/.
Mihai Eminescu şterge deosebirile dintre religie, filozofie, mitologie, astronomie făcând loc ştiinţei. Zamolse-Boson / E amantul căzut dintre stele / Ce rece în Mare murea/. După ce a lasăt masă - sămânţă de lumină, în Foton îşi conservă bateriile în Caos – imperiul Mamei lui Dumnezeu, al Creației.
Bosonul Higgs e cea mare descoperire a fizicii cuantice,  prin care se trece de la ştiinţa cuantică veche la cea nouă. Zamolse e chip zămislitor - ca în Mortua est. El /Trece de al lumilor hotar, într-o câmpie senină, numită de genialul nostru poet român Cerime cu peste 100 de ani înainte de evidențierea Câmpului Higgs. 
În poezia Replici, în dialogul poetului cu iubita, purtătorul Sămânţei de lumină e o stemă, un geniu ce lasă Pecetea pe fruntea iubitei, O stea regală, o Lumină triumfală, un Soare, un Flutur, un Templu, o Stea../etc..
În poezia ECO e prezentă magistrala Bosonului pe care doreşte să meargă şi Eminescu când se roagă lui Zamolse, mesagerul Sămânţei de lumină, să-i înlesnească intrarea în vecinicul repaos în poezia  Rugăciunea unui dac:
Doresc cu poporul de stele /Să merg drumul mare din cer/ de unde vine Lumină din Lumina Caosului acest mare secret al Universului.
Eminescu a învăţat singur limba sanscrită, creată şi păstrată de arienii Kothani - preoţii Atosului din Cotitura Carpaţilor estici, urmaşii Hiperboreenilor ale căror cărări se regăsesc în Tacklamakan, America Centrală – Bolivia, în oazele cu numele Kothan ce ne stau mărturie ca şi scrierile vedice străvechi cunoscute pe tot pământul prin  Khotanii (cotanii, cotensii, coții etc.) multimilenari din Carpaţi.
Mihai Eminescu precizează că Zamolse e Tatăl Creator, Iisus e fiul Tatălui, Sămânţei de lumină ce are Mumă-în Caos ca întreg Universul şi noi, geto-dacii, ne rugăm la Tatăl nostru care este în Cerurile Universului, este fiul Caosului, adică al Mamei lui Dumnezeu. Muma, unicat în creaţiile eminesciene, unde creştinismul străvechi al popoarelor, zis barbare, omenirea şi Universul au şi Mamă şi Tată, aşa cum omenirea a cunoscut mai întâi Lumea Marilor Preotese până pe la 2500 î.Hr. când se înrădăcinează Patriarhatul.
Mama lui Dumnezeu e ascultată de Întreg Universul, ca în basmul Făt Frumos din lacrimă cules de Eminescu din zona Bihorului, dovadă că asceţii arieni de mii de ani aveau cunoştinţe cosmice păstrate în mitologia şi religia geto-dacă.
În Muşatin şi codrul Eminescu scrie că /A lui suflet e-o scânteie din luciri de curcubee/. În Viaţa mea fu ziuă, poetul precizează că / Fiece undă se îmbracă c-o rază./
În versurile poeziei O stea prin ceruri, o stea căreia i-a pus un nume din zbor, că avea inimă rece fără fior/ care nevăzută se stinge /Nimeni în zboru-i n-a urmărit-o /numai că /Un ochi de lumină, singur umed o plânge că o a iubit/ adică a întâlnit-o dându-i sens vital. I-a pus numele suflet răcitrămâne palid, uitat de lume, îmbătrânit/ /Steaua care s-a stins lasă pecetea în ochiul plâns./ al Fotonului, care-i stea însingurată în raport cu Bosonii care-s mulţi în acelaşi loc.
Bosonul se dezintegrează când la viteze cosmice atinge Fotonul în care zideşte Sâmburul luminii de viaţă dătător, că Neviaţa nu e Moarte pentru Frumoasa fără corp, ci o realitate în aşteptarea vieţii.
Zamolse e Bosonul /O sămânţă cu ramuri de raze din a Caosului câmpuri/.
Legătura dintre religia geto-dacă străveche şi înţelepciunea asceţilor, magilor se sprijină pe o ierarhie în care Fecioara Zămislitoare e cheia nemuririi sufletului în creaţia poetică a lui Eminescu. Astfel, în poezia Basmul ce i l-aş spune ei poetul surprinde cum / Pe un nour luminos /Am văzut la cer o scară / Ridicându-se de jos / Intr-a cerului mărire / Scara de aur se pierdea / Iar pe un  tron de nemurire / Tron de argint şi strălucire / Maica Domnului zâmbea văzând la picioarele sale Îngerul care plângea după Copilele albe vergine.
În  poezia Călugărul şi chipul el evocă O stea murindă  ce la Univers se roagă absorbită în Caos.
În poezia Rugăciunea unui dac Mihai Eminescu face precizări cu privire la prezenţa Tatălui...Creator, ca în Prohodirea lui Iisus, îndemnat: Să se suie la Cer, lângă Tatăl Creator: /Cine este zeul cărei plecăm a noastre inemi/? În Rugăciunea unui dac acest  Tată  era  /Singur zeu inainte de a fi zeii/ Din noian de ape Puteri a dat Scânteii/ Dă zeilor suflet şi lumii fericire/ Este moartea morţii –nevieţii – din Foton - şi învierea vieţii /- nemoarte.
Mihai Eminescu, mesagerul nostru dac, îndrăzneşte smerit să ceară de la Zamolse, fiul Chaosului, să-i îngăduie după ce n-o mai fi pământean, intrarea sa în Repaos – Caos precum Luceafărul său nemuritor şi unic în literatura de geniu a lumii. Zamolse e Zeul vecinic, e fiul Caosului unde-şi are sălaşul Mama Universului din care pe cărări necunoscute/ Roiuri luminoase izvorăsc din infinit/ ştiind bine cui se adresa după ce n-o mai fi: Să-ngăduie intrarea dacului genial în vecinicul repaos. Ce rugăciune puternică să poată intra de fapt în Chaos, unde sunt atâtea necunoscute. Numele ştiinţific de Materie neagră, cunoscută savanților doar în proporție de 4%, la început de secol XXI.
Eminescu a înţeles că Zamolse este unic Tată al Nemuririi, care are încă multe secrete. Este acea particulă specifică vieţii din Caos denumit astăzi Câmpul Higgs, cu multe atingeri și în Poemul Luceafărul.
În poezia In vremi demult trecute poetul e convins că după moartea fizică  /Vei coborâ în viaţa sufletească - un spaţiu stelos nemărginit / Când Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească - lumi, stele timp şi spaţiul şi-atomul nezărlit / /Cum toate-s el - Şi-n toate e cuprins/ Atunci tu vei fi mare ca gândul tău întins.
Mihai Eminescu ştie că sunt îngeri ce poartă o moarte deci n-au sămânţă de lumină, dar speră într-o moarte specială ce există în Caos. O moarte ce este, în fapt, o formă de nemurire. Bosonul se întoarce la Muma Universului în Caos, absorbit dintre stele. El nu Moare ci se dezintegrează. O aluzie în acest sens descoperim și în basmul Făt Frumos din lacrimă în care un cal negru, slăbit, se duce la mama lui, o iapă neagră, să sugă lapte de văpaie şi să bea pară de scântei, să fie frumos, dar mai ales puternic.
În Caos, se reface şi continuă  misiunea astrală specifică sub alte forme şi tării, deoarece în ultimii 70 de ani de cercetare s-au descoperit 16 tipuri de (Zamolse-) Bosoni.
Specială este poezia Miron şi frumoasa fără corp  în care sunt prezente datini străvechi geto-dacice de la naşterea unu băiat într-o familie de ciobani-ortomani, o uniune între ştiinţa cosmică şi datinile româneşti străvechi. După datină copilul înfăşat e dus la biserică unde la /Icoane l-a-nchinatu- /Nici că-i pasă lui saracul/Că nănaşa spune Crezul / Şi se leapădă de dracul /. Când doarme, din perete ies Ursitorile ce portă o costumaţie cosmică: Flori albastre au în plete / Câte-o stea în frunte poartă / Şi de-o tainică lumină /Toată casa este plină.  L-au menit cu multe împliniri, dar mama, în subconştient, n-a fost mulţumită că i-a dat ce au şi alţii şi doreşte pentru fiul ei /Ce din mulţime n-a putut să aibe nime/ ce-i mai mare şi mai desăvârşit. Un cântăreţ orb îi spune că el caută Frumoasa fără corp, care are /Ochii de albastru întuneric şi corp eteric/. Nu oricine poate vedea aşa ceva. Orbul îl trimite la zânele bătrâne ce ştiu multe secrete şi ajunge la /Fântâna adâncă, lângă lacul de smarald/, unde se scaldă dezbrăcată ca zânele, că în această noapte îţi poţi vedea Ursita, de înţelegi enigme ce nu le poţi citi în scrisuri străvechi neînţelese.
 Frumoasa fără corp păşeşte pe apa diamantină acoperită de mantii transparente pline de lumină ce seamănă unui gaz. E albă ca zăpada, de nu face nicio umbră, că nici /Vălul apei nu se taie, cercuind apa bălaie care nu se încreaţă/ Ci o-mbracă cu văpaie, cercuind-o în lucire scânteioasă /Pe-a ei corp ea tot nu-i udă./ Nu lasă urme ca şi cum n-a atins locul. O cuprinde-n braţe, dar /nimic nu prinde, că-i Frumoasa fără corp/Ca şi umbra ei de Soare/. Iată că Eminescu ne descrie Fotonul, particulă de lumină închisă al cărui comportament a fost clarificat de savantul indian Satyendra Nath Bose abia în anul 1922.
În poezia Te duci descrie atingerea Bosonului cu Fotonul, dar şi soarta acestui Zamolse-Boson căruia /Viaţa-mi pare-o nebunie, sfârşită fără a fi-nceput/.
În poezia S-a dus amorul Mihai Eminescu aduce în prim-plan fascinaţia Zamolse-Boson că: /Prea era de tot frumos/ De-a trebuit să piară / Văzând că n-a mai vrut să se arate nici /Lumina de departe / Cu ochii săi întunecaţi  /Renăscători de moarte /.
În opera La o artistă (Credeam ieri că steaua-ți...) poetul ne spune că / Lebăda viaţa ei toată, visează un cântec divin / Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ ci ecoul Zamolsian care i-a dat curaj lui Eminescu să ceară /Un adaos de preţ să-i îngăduie întrarea în Repaos-Chaos.
În poezia Mortua est ştie că şi moartea trebuie să aibă un rost fiindcă există un înger ce s-a dus să stingă o stea radioasă, ca să dea lumii un rost al existenţei urmărind sensul Morţii despre care spune că este.../ Un Caos – O mare de stele, cu vise rebele./ Moartea este o rază fugită din Caos lumesc/ Viaţa e o cifră neînţeleasă/ în poezia La moartea lui Neamţu. /Sâmburele crud al morţii e în viaţă/ chiar dacă-ţi aminteşti mereu că ai să mori, Ştii că  nemărginirea e grămădită în sclipitul de Atom / ... /Toate tac când raza-i albă cade-n, Marea de Amor/...întâlnirea dintre Boson şi sora lui geamănă, Fotonul.
 În poezia  Care-o fi în lume  scrisă în anul 1867 Eminescu descrie Fotonul ca fiind: /O zee cu  suflet de înger şi chip de femeie/ Vergină curată, steauă radioasă/ care e un ../Chip de înger muiat în lumină./ Trimisă de Dumnezeu, odată cu sufletul tău/.
Urmărind toaste aceste dovezi din opera marelui nostru poet putem afirma că Mihai Eminescu deschide orizonturi de studiu unicat în literatură ca pionier de geniu al fizicii cuantice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.




 Bibliografie:

Câmpan, Ioan Vasile, Eminescu şi fizica. Ştiinţele exacte – temei al gândirii şi operei lui Mihai Eminescu, în Dacia Magazin, nr.59, mai-iunie, Deva;

Călinescu, George; Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969;
Chiorean, Viorica; Sub semnul lui Eminescu, Graiul Maramureşului 15, nr. 3889, 18-19 ian. 2003, pg. 4;
Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, Revista  Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;
Cotan-Prună, Olimpia; Kogaionul Cătălinei Eminesciene, Basarabia Literară, Chişinău, 27 mai 2013;
Cotan-Prună, Olimpia; Luceafărul Cătălinei eminesciene (mitologie, istorie și știință în opera eminesciană), București, 2016;
Crăciunescu, Pompiliu; Strategiile fractale, Editura Junimea, 2003;
Cassian Maria Spiridon; Eminescu azi, Editura Junimea, 2005;
Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Academiei, Bucureşti;
Eliade, Mircea; Aspecte ale Mitului, București, 1978;
Eminescu, Mihai; Versuri lirice, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti, 2000;
Eminescu, Mihai; Manuscrise, vol. 4. Manuscris românesc 2257 partea a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 2004-2009;
Nicolaescu, Basarab; Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996;
Olariu, Arimin; Despre daci, geţi.../ ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin‎;
Opaiţ, Oana; Luceafărul - de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia Literară nr. 5,  Botoşani,  2010;
Pamfile, Tudor; Mitologia românească, Editura All, București, 1997;
Petrescu,  Em. Ioana; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Viitorul Românesc, București, 1998;
Vulcănescu, Romulus; Mitologia Română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987.
Vlăduţescu, Gheorghe; Filosofia legendelor cosmogonice românești, Editura Minerva, București, 1982;
      http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/